Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Bucuria fiinţării

Bucuria fiinţării

Un articol de: Elena Solunca Moise - 19 Iun, 2016

De când trăim sub „domnia cantităţii”, cum aprecia René Guenon, marcată de tendinţa separării pornită dintr-un fel de mitologizare a materiei, dacă nu chiar de idola­trizare a ei, evoluţia pare a avea un singur sens: autoamăgirea. Aşa că, dacă nu ne simţim în largul nostru, dăm fuga în „spaţiul virtual” unde putem alege după placul inimii noastre în „timp real”. Sub potopul informaţiilor, nu o dată contradictorii sau ambigue, ne exilăm înşine din propria casă cu ferestre larg deschise spre ideal şi, hăituiţi de hime­rele „personalizării”, aşteptăm miracole. Aproape că nici străini nu ne mai putem numi într-o lume „trăită” cu „acceleratorul”, ca la un fast-food al vieţii care e orice, mai puţin trăire. Uneori pare că nu trăim, ci suntem trăiţi şi, deloc întâmplător, după ce o vreme s-a discutat mult despre „înstrăinare”, acum tema ţine de domeniul trecutului şi e acoperită de uitare. Se promovează intens o cultură a derizoriului, bine asezonată cu „ştiri incendiare”, cu prezentarea de „vedete” şi „topuri“ de tot felul. Apoi, nu fără făţărnicie uneori, câţiva „moralişti” se plâng de lipsa de modele. Asta ca discurs teoretic, dar ca viaţă? Trăim într-o lume unde totul se măsoară cu precizie, după unităţi din ce în ce mai mici, şi s-au dezvoltat discipline specializate ca nanoştiinţele şi nanotehnologia. Paradoxal însă, în viaţa de toate zilele, suntem nevoiţi să recunoaştem că s-a pierdut măsura lucrurilor. Umblăm ca într-un orizont al lui niciunde şi nicicând, purtaţi de informaţiile „de ultimă oră”, discutate gălăgios şi instrumentate de mass-media, aşa încât nu prea mai avem timp să le „procesăm”... Odinioară se vorbea de simţul măsurii şi au fost gânditori care au susţinut, cu argumente serioase, că acesta este simţul în care excelează poporul nostru. Acum însă vorbim despre „concepte” vagi care conduc la identităţi vagi. Ştiinţific propriu-zis e folositor, speculaţiile sunt interesante ca exerciţiu de gândire, dar pe drumul de întoar­cere spre realitate căile se cam încurcă şi e mereu mai greu să ne orientăm într-o lume în care „totul este semn”. Semnificativ au apărut expresii ca „efectul fluture” sau „lebăda neagră”.
Cantitatea se asimilează cu plăcerea atât de cultivată în zilele noastre încât a apărut şi o industrie a plăcerilor care, dibaci instrumentată de reclame, induce nevoi artificiale şi, pe nesimţite, maladii de tot felul, proprii unei crize generalizate.
În vârtejul discuţiilor, adesea contradictorii, se desconsideră acel sănătos „simţ al măsurii”, care face trecerea de la cantitate la calitate şi îndreaptă şi spre înţelepciune. Asimilat cu „bunul simţ”, simţul măsurii este cel despre care Publius Syrus afirma că descoperă adevărata înţelepciune. Vârsta nu este semnificativă câtă vreme „ochii sunt orbi când sufletul este ocupat cu
altceva”. Şi chiar dacă lăsăm ca el să fie ocupat obsesiv de „a avea”, putem verifica noi înşine că adevărata bogăţie a omului constă în a avea „cele mai puţine nevoi”. Atunci eşti pregătit să trăieşti mai intens bucuria de „a fi” la care trimite David când se roagă: „Dă-mi bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte”. Având ca rost al vieţii mântuirea, străbunii noştri îşi întocmeau viaţa după normele nescrise ale cumpătării pe care le transmiteau de la bătrâni la tineri ca o zestre de preţ. S-a format astfel un etos al cumpătării pe care l-am aşeza sub îndemnul Mântuitorului: „Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. În această zare senină putem distinge anume pe cele „de folos” din toate câte ne sunt îngăduite, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel. Între ele, cine ştie cum răsare o bucurie nouă despre care Blaga scria: „Când între lipsă şi prisos/ Ne bucurăm de câte sunt/ Şi cântă pe sub glii un os/ Mai e nevoie de cuvânt?”
Luând-o pe acest drum, descoperim cum cea mai vrednică dorire este „îmbogăţirea în Dumnezeu” şi, spre asta râvnind cu bucurie sfântă, o avem înaintemergătoare, înţeleaptă învăţătoare şi neobosită ajutătoare pe Maica Domnului. De la Fecioara Născătoare de Dumnezeu învăţăm să ne bucurăm de toate cele pe care le primim pentru că de la Domnul sunt şi spre binele nostru, chiar dacă nu recunoaştem de la început. Urmând calea aceasta, vom vedea cu limpezime că sensul vieţii poartă spre înviere, ca o „culme a creaţiei”, şi atunci a te pregăti de moarte este, cum scrie Episcopul Nicolae Velimirovici, „a te îmbogăţi în Dumnezeu”. O asemenea bucurie este rodul rugăciunii tainice, şoptită în chilia sufletului în faţa candelei nestinse a dorului de Dumnezeu; o rugăciune de mulţumire pentru tot binele primit şi răul de care am fost feriţi, adesea fără să ştim. E o rugăciune ce-şi are răsplata întâi în sine - ce poate fi mai de dorit decât împreună-vorbirea cu Dumnezeu, Ziditorul tuturor „celor văzute şi nevăzute”, Cel care alcătuieşte prin dragoste unitatea lor întru desăvârşire.