Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Credinţă, snobism şi relaţii interumane

Credinţă, snobism şi relaţii interumane

Un articol de: Pr. Vasile Crețu - 05 Iun, 2010

La prima vedere, asocierea dintre cei trei termeni din titlu poate părea cel puţin bizară, dacă nu chiar forţată. Realitatea ultimilor ani ne confirmă faptul că multe dintre aspectele aparent banale ale vieţii noastre pot fi judecate şi interpretate prin prisma credinţei, ca revelator al resorturilor noastre lăuntrice care ne îndeamnă să ne purtăm într-un anume fel.

Răsfoind presa ultimelor luni, aflăm că perioada postcomunistă a modificat radical comportamentul românilor. Astăzi, spre exemplu, ei sunt fascinaţi de cumpărături şi de petrecerea timpului liber în mall-uri. Pentru unii dintre noi, valoarea fundamentală este banul, care ne oferă atât plăcerea de a ne umple coşurile în hipermarketuri, cât şi o poziţie mai bună în cadrul comunitaţii. Pe vremea lui Ceauşescu, etichetele supreme ale luxului erau hainele de astrahan, căciulile de vulpe argintie, covoarele de Cisnădie, deodorantele Farmec, televizoarele Snagov. Astăzi, unii compatrioţi îşi afişează luxul prin automobile de teren scumpe şi prin case de sute de mii de euro dotate cu cele mai noi aparate high-tech. În ciuda evoluţiilor financiare mulţumitoare din ultimii ani, românilor se pare că le lipsesc încă reperele morale şi culturale. Lipsiţi de modele, ei cad victime ale industriei audiovizuale, care face să conteze numai persoanele care câştigă rapid averi şi obţin cu uşurinţă statutul de vedete. Astfel, obsesia imaginii devine foarte importantă pe fondul lipsei de repere. Pentru alţi compatrioţi, lipsa banilor induce o stare acută de disperare, de psihoză, ea fiind echivalentă cu falimentul propriilor vieţi. Demonul financiar este, deci, atotputernic.

După 1990 s-a vorbit despre o explozie a religiozităţii. De fapt, constatăm mai degrabă o explozie a practicilor religioase, adică o preluare a comportamentului extern fără o interiorizare autentică a valorilor religioase, inclusiv a Decalogului. Această stare de fapt este cauzată în parte de perioada comunistă antireligioasă, dar şi de predominanţa valorilor utilitare şi materiale din societatea românească actuală. Întrebarea firească vine de la sine: snobismul şi opulenţa, disperarea şi psihoza pot să trăiască sub acelaşi acoperiş cu o credinţă autentică?

Un alt fapt observabil în fiecare zi: pentru un "provincial" sosit temporar în "Micul Paris", "şarpele uman" care se îndreaptă în fiecare dimineaţă spre serviciu, în autobuze, metrou sau cu maşinile personale are o doză de agresivitate demnă de un oraş sub asediu. Aparent apatic, reacţionează rapid la orice sursă de nervi, hrănindu-se parcă din energia acestora. Pentru bucureşteni, irascibilitatea a devenit o reprezentaţie cotidiană, deja emblematică prin omniprezenţa ei. În clocotul oraşului, mulţi oameni - altminteri binevoitori şi politicoşi - se trezesc înjurând, apostrofând cu priviri aprige sau ripostând agresiv. Politeţea, o bizarerie demodată, se stinge încetul cu încetul sub nevoia imperioasă de a reacţiona la presupuse jigniri sau încălcări ale spaţiului personal. Însuşi apelul la calm e un afront. Trăind în Bucureşti, înconjuraţi deseori de răutate gratuită şi de suspiciune bolnăvicioasă, ne-am dezobişnuit să le mai acordăm semenilor noştri prezumţia de normalitate.

Un adevărat credincios trăieşte în pace şi armonie cu semenii săi (familia, colegii de serviciu, vecinii) şi le acceptă felul particular de a fi, de a se purta şi de a trăi. Dragostea frăţească, bunăvoinţa, răbdarea, spiritul civic, politeţea, curtoazia şi bunul-simţ - acestea dovedesc autenticitatea unei trăiri creştine. Altfel spus, relaţiile interumane sunt piatra de încercare a unei credinţe adevărate: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său (I Ioan IV, 20-21).