Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Despre teoria individualismului românesc

Despre teoria individualismului românesc

Un articol de: Constantin Iftime - 19 Noi, 2010

Există o teorie despre individualismul românilor, teorie care circulă astăzi, într-o zonă a opiniei publice, ca un tramvai fără frâne. Este o teorie cam subţire, fără prea multe argumente, şi pare a fi formulată, cumva, cu o libertate şi detaşare dintr-un spaţiu străin. Pentru mine, prezenţa ei e doar un sentiment. Am regăsit-o, formulată în câteva cuvinte, şi-n cărţile unor gânditori respectabili. Aici, teoria individualismului începe mereu de la felul de a fi al ţăranului român, care-şi iubeşte pătimaş peticul de pământ. Rebreanu şi-a construit o epopee pe acest sentiment atavic, romanul "Ion". Căci individualismul de care vorbim vine de dincolo de raţiunea proprietăţii în accepţiune modernă. Proprietatea modernă, din câte cunosc, s-a individualizat pe o raţiune occidentală sau, mai mult, pe raţiunea protestantă. Această idee a devenit una fundamentală în sociologia modernă (vezi Max Webber). Individualismul românului ţine de libertatea adâncă a sufletului, dincolo de această cultură modernă, rădăcini care merg în atavism.

Însă teoria pe care vreau s-o aduc în discuţie amestecă jumătăţi de lucruri. Ia atavismul, cu faţa urâtă a sa, şi-l aşază lângă predispunerea modernităţii de a se individualiza, prin raportarea raţională a unui individ la altul, prin negocierea diferenţelor etc. Iese un golem, care sperie. Mai ales dacă-l asociem şi noilor realităţi dominate de individualismul de tip burghez. Un individualism materialist, primitiv, prin care se încheagă capitalul, la un prim nivel, apoi, mai jos, spre parter, se rotunjesc prin forţă proprietăţile sau se agonisesc cu rapacitate marile averi.

Am din ce în ce mai mult sentimentul - spun sentimentul, şi nu gândul pur - că modelul acestui golem parcă ajustează o mulţime de caractere. Modelul are şi un joc, un joc rafinat. Adică foarte mulţi tineri intelectuali, care şi-au educat spiritul la mari şcoli, se lasă fascinaţi de practica acestui raţionament al detaşării de ceea ce-i natal. Se individualizează în stilul raţionalistului modern, dar cu patos, nu, cu atavism. Am imaginea tânărului gânditor, cu cărţi importante, publicate la mari edituri, cunoscător al unor teme culturale de mare complexitate, care, pus în faţa unui străin, care-l incită, bineînţeles, la dialog, începe să enumere şi să analizeze cu febrilitate specificităţi urâte ale românilor. Există destule, cred, dintre acestea. Şi tânărul, care practică acest joc intelectual cu rafinament, nu mai ţine seama de auditoriu chiar. Am văzut feţele surprinse ale străinilor, cărora li se rezervase doar lor spectacolul, cum, după ce jocul depăşise măsura, se retrag în sine, speriaţi. Nu mai înţeleg deloc o asemenea lume, care-şi iese din ţâţâni, care-şi spulberă referinţele fireşti. Oricâtă modernitate am consuma, rămâne gustul tare al apartenenţei la spaţiul natal. Ca-n universul mic al fiecărei psihologii - bunătatea şi trăinicia lucrurilor din casa părinţilor. De aici spaima străinului la care mă refeream şi care nu vrea să devină complice la asemenea jocuri de detaşare de ceea ce-i românesc ale unui român.

Rebreanu, când ajunge în străinătate, în anii '30, surprinde şi descrie mai concret acest fenomen, în "Metropole". Iată consemnarea lui: "Românul pare a nu fi în stare să-şi lase acasă certurile, bârfelile, rufele murdare. Îşi închipuie că se înalţă pe sine când ocărăşte pe alt român, când îşi micşorează prietenii, când îşi dispreţuieşte semenii. Am fost martor odată când un personagiu într-adevăr reprezentativ, în răstimp de o oră, conversând cu un ministru străin, n-a făcut decât să batjocorească pe toţi şefii politici români, pe toţi profesorii noştri de seamă, pe scriitori, pe artişti, în sfârşit, tot ce e românesc. Vorbea şi râdea şi iar vorbea şi era sigur că ministrul petrece. Şi nu observa surâsul jenat cu care era ascultat".