Vom învăța lecțiile celui de-Al Doilea Război Mondial?

În analele conflictelor umane, întâlnim un contrast frapant între războaiele tradiționale medievale și postmedievale ale statelor europene, caracterizate, în mare parte, printr-un număr li­mitat de participanți și tabuuri clare, și era modernă a războiului industrial de masă, unde astfel de constrângeri au fost abandonate cu o ușurință îngrijorătoare. Erik von Kuehnelt-Leddihn, în eseul său „Monarhie și război”, urmărește în mod detaliat această evoluție, evidențiind tranziția de la conflicte tradiționale, la scară limitată, spre carnagiul macabru al războiului modern.

În lumea tradițională (până în zorii Revoluției Franceze), războaiele erau purtate de comba­tanți profesioniști, adesea asemănându-se unor dueluri la scară largă, și erau de regulă limitate la arenele câmpurilor de luptă, departe de orașe și de populația civilă. Exista un cod de reguli ne­scrise care guvernau conduita războiului, cu restricții privind atacarea necombatanților  (civili, femei și copii, personal medical) și amploarea distrugerii. Însă odată cu apariția războiului modern, încurajate de convulsiile Revoluției Franceze și de campaniile lui Napoleon Bonaparte, aceste limite și tabuuri au fost anulate. Conscripția de masă, introdusă în acea epocă, a devenit normă, transformând civilii obișnuiți, lipsiți uneori de orice pregătire militară, în carne de tun, sacri­ficați fără prea multe scrupule în numele intereselor unor lideri și dictatori de ocazie.

Trauma celui de-Al Doilea Război Mondial a reinstaurat pentru o vreme la nivelul lumii occidentale un tabu împotriva războiului total, determinând o aversiune colectivă față de conflictul fără limite și norme. Din păcate, aceste restricții par în ultimii ani să se erodeze din nou. Consecințele conceptului de „Levée en masse”, promovat de fervoarea revoluționară, dau mărturie în ceea ce privește implicațiile dezastruoase ale mobilizării întregii populații pentru război. Ramificațiile sale ideologice se resimt de-a lungul istoriei, lăsând în urmă un noian de victime și de distrugeri.

O altă diferență esențială rezidă în caracterul propagandei de război. Războaiele moderne sunt în același timp și războaie ale mass-media. În contextul propagandei de război, dușmanul este dezumanizat și portretizat ca fiind răul suprem și absolut, iar ideea că acesta ar putea avea vreun temei sau vreun crâmpei de dreptate în anumite aspecte este categoric respinsă. Această demonizare a adversarului alimentează o atmosferă de ostilitate și in­transi­gență, făcând aproape imposibilă orice tentativă de dialog sau negociere.

Încă o distincție semnificativă derivă din absența unui punct de oprire rezonabil în cadrul conflictelor moderne. Contrar războaielor tradiționale, unde existau reguli și momente de recunoaștere a înfrângerii pentru a facilita revenirea la masa negocierilor, războaiele moderne pot escalada către o rezistență fanatică absolută. Acest aspect a fost evident în cel de-Al Doilea Război Mondial, unde cel puțin una dintre părți a fost dispusă a duce conflictul până la distrugerea sau autodistrugerea totală - o mentalitate de tip „dacă pierim noi, să piară și întreaga lume”. Astfel, modul în care aceste conflicte sunt conduse, de la manipularea prin propagandă până la teatrul operațiunilor militare, devine extrem de periculos nu doar pentru părțile implicate, ci pentru întreaga umanitate.

Întrebarea la care va trebui probabil cu toții să răspundem se conturează în mod clar: Am învățat cu adevărat lecțiile trecutului? Putem rezista sunetului de sirenă al războiului industrializat, cu potențialul său necontrolat de suferință și distrugere pe scară largă? Spectrul conflictului la scară mare, cu trena sa de orori, planează amenințător asupra lumii moderne. Este imperios necesar să luăm în considerare avertismentele istoriei, altfel riscăm să repetăm cele mai întunecate capitole ale acesteia.

Demonul războiului de masă, odată eliberat, nu este ușor de stăpânit. Totuși, există speranța ca memoria traumelor celor două războaie mondiale și înțelep­ciunea colectivă a lumii civilizate să prevaleze în fața tobelor războiului. Este imperativ să ne străduim să căutăm (și să găsim!) soluții pașnice la conflictele contemporane, să căutăm să revenim la dialog și la înțelegere, în locul instrumentelor grosiere ale războiului industrial, ale conscripției de masă și ale forței brute. Doar astfel putem spera să evităm recăderea în haos și să asigurăm pentru copiii noștri un viitor în care ororile războiului industrial să fie doar o amintire îndepărtată.