Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Gânduri smerite de pe împădurite țiclăuri

Gânduri smerite de pe împădurite țiclăuri

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 12 Iul, 2016

Răspunzând dorinței unor fii duhov­nicești, și anul acesta am urcat la munte ca să particip la sfințirea unei stâne. Nu știu dacă ați trăit vreodată o astfel de experiență. Vă asigur că este una cu totul aparte. Dincolo de măreția peisajului, descoperi taina muntelui, cu ape învolburate, sărind din stâncă în stâncă, grăbite să ajungă în locuri line, cu soarele blând înmuindu-şi razele în luciul lor feeric. Odată ajunși sus, pe creste zvelte, am întâlnit păstori cu mândre turme, amintind de cei din tulburătoarea creație populară românească „Miorița” ori de eroii celebrului roman sadovenian „Baltagul”. M-a impresionat de-a dreptul să cunosc oameni ce locuiesc în asemenea sihăstrii. Ei poartă pe chipuri asprimile cerului și pământului. Unii, deși în vârstă, prin mișcările iuți, precise, îți lasă impresia că au învățat multe din sprinteneala sălbăticiunilor ce împânzesc codrii întunecoși de la poalele țiclăurilor.

Înainte de a ajunge la stână, am străbătut cu piciorul o poiană luminoasă, așezată pe un versant al obcinii, care în mijlocul ei avea o troiță. Da, acolo în vârf de munte, vrednicii baci au construit un semn al Sfintei Cruci, cu necurmata nădejde că Altarul de jertfă al Fiului Omului îi va ocroti de cumpenele ce-i pândesc la tot pasul. Închinându-mă Sfintei și de viață făcătoarei Cruci, am înțeles mai bine o zicere a lui Nicolae Iorga referitor la astfel de neprețuite simboluri: uneori, omul își face troiță departe de casă și pentru a-i ostoi dorul de Biserică, de Liturghie.
Pe măsură ce străbăteam rariștea, intrasem, parcă, într-o altă lume unde nici timpul nu mai ținea pasul cu lumea de jos. Sunete înăbușite de tălănci picurau în suflete o pace adâncă, iar animalele, binecuvântate de Domnul cu nutreț din belșug, se hrăneau cu mișcări domoale, integrându-se într-un peisaj plin de farmec moldovenesc. Piscurile semeţe și falnicii brazi ne apăreau aidoma umor lumânări, ridicându-se către înălțimile celeste. Acolo, sus, poiana liniștită se transformase într-un veritabil pridvor al veşniciei.
Deși drumul l-am simţit cam anevoios, nu mică mi-a fost mirarea să găsesc în vârf de munte numeroşi credincioși veniți să participe la sfeștanie. După slujba rânduită, ne-am ospătat din bunătățile specifice locului, luând cunoștință de unele tradiții și obiceiuri osebite oieritului, dar și cu o parte din „instrumentarul” stânei: sarică, chimir, trâmbiță, jujeu, linguroaie, budăcuță și altele.
Printre cei prezenți, mi-a atras atenția o bătrână, Maria cu numele, având chipul senin și duios. Urcase de dimineață, ca să nu piardă slujba, căci trei feciori de-ai dumisale țineau stâna. Deși nu-i arăta, bătrâna împlinise 81 de ani de viață. Înfățișarea, căutătura ageră, trupul sprinten nu dădeau de bănuit că ar fi octogenară. Când și-a rostit patriarhala-i vârstă, am privit-o cu o nespusă admirație, intrând în vorbă cu dânsa. Vă mărturisesc că am aflat lucruri deosebite, din care voiesc a vă împărtăși: bunica a avut 15 nașteri, cinci prunci au murit de mici, iar 10 îi trăiesc. De la ei, bătrâna se mândrește cu 23 de nepoți și 13 strănepoți. M-a impresionat faptul că, în pofida anilor adunaţi pe răboj, părul nu i se prea brumase pe la tâmple, nici nu am surprins-o văitându-se că ar fi durut-o ceva. Ce mai, un personaj de poveste! Zâmbetul ei delicat, așezarea-i sufletească m-au provocat s-o întreb: „Bunică, dar cum v-ați petrecut viața?” Răspunsul simplu m-a făcut s-o îndrăgesc și mai mult: „Părinte, fără ajutorul Celui de Sus și ocrotirea Maicii Domnului, nu aș fi fost astăzi aici. Viața nu mi-o fost ușoară, da’ am răbdat și m-am rugat”. A început apoi să depene amintiri de pe timpul războiului, al foametei din 1947 și nenumărate alte încercări din tumultuoasa-i existență. Ascultându-i vorba domoală, mi-am amintit de spusele lui Petre Țuțea: bătrânele evlavioase, rugându-se, țintesc absolutul, iar filosofii trăncănesc silogisme. Probabil, o astfel de bătrână, purtând pe chipu-i bucuria unei maternități jertfelnice, știind să-și facă din rugăciune și răbdare două puncte de reper în viață, l-a determinat pe Lucian Blaga să exclame: „Veșnicia s-a născut la sat”.
Câte lucruri uimitoare ne pot spune bătrânii noștri și ce puțin timp avem ca să-i ascultăm! Veacurile crâncene, lipsurile, arșița soarelui ori viscolele nemilostive nu i-au doborât; chiar dacă și-au plecat frunțile până la pământ, au știut că, prin necurmată credință, vor cunoaște și Învierea.