Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei George Enescu: „Cred în Dumnezeu şi în muzica pe care am iubit-o atât“

George Enescu: „Cred în Dumnezeu şi în muzica pe care am iubit-o atât“

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 04 Mai, 2015

Aţi avut vreodată regretul că n-aţi fost contemporani cu unul dintre genialii noştri români? Vă mărturisesc că de mic îmi doream să fi avut bucuria şi onoarea să-i fi zărit măcar o dată pe Eminescu, Creangă, Sadoveanu ori Enescu. Dacă despre marii literaţi am citit încă din anii de şcoală, pe Enescu nu l-am cunoscut decât prin intermediul unui disc de vinil pe care părinţii îl aveau în casă şi, din când în când, îl ascultam. Deşi arcuşul viorii mă captiva, nu ştiam prea multe despre autorul memorabilelor compoziţii. Abia după 1990, ca licean, am participat la o manifestare culturală organizată de Filarmonica ieşeană, dedicată genialului român, aflând acolo amănunte despre viaţa şi opera sa. De atunci l-am trecut nu doar într-un pomelnic al Liturghiei, ci şi în cel al inimii, încercând să-mi arăt recunoştinţa şi preţuirea faţă de cel înzestrat de Dumnezeu cu belşug de har.

Ieri s-au împlinit 60 de ani de când ilustrul compozitor, pedagog, pianist şi violonist român a ferit perdeaua acestui veac, îndreptându-se către cereştile locaşuri. De aceea, închin rândurile de faţă celui supranumit „prinţ al viorii“, dorind să aduc un pios omagiu acestuia care, prin monumentala-i operă, a reuşit să îmbine extraordinarele teme folclorice autohtone cu stranii acorduri wagneriene, realizând astfel zvâcnirea de la naţional la universal, procurând recunoaştere internaţională, alături de marii muzicieni ai lumii.

Îmi vine greu să aştern pe hârtie, în spaţiul unui articol, puternicele simţăminte de recunoştinţă şi preţuire faţă de uriaşa personalitate a lui George Enescu. Nici nu am intenţia de a încropi aici o prozaică schiţă biografică; ar fi prea puţin, ridicol de puţin. Voiesc doar ca gândurile mele să se constituie într-un îndemn de a-l redescoperi pe Enescu, ca exponent principal al culturii şi simţirii noastre naţionale.

Citeam nu demult o întâmplare relatată de una dintre fiicele lui Sadoveanu, Profira, care la vârsta de 13-14 ani a avut fericita ocazie să-l întâlnească pe genialul mânuitor al arcuşului viorii. Locuia temporar în vila din Copou, fostă a lui Kogălniceanu, ca refugiat de la Bucureşti în timpul Pri-mului Război Mondial. Imo-bilul îl cumpărase Sadoveanu cam în aceeaşi perioadă, fiind nevoiţi, astfel, să împartă a-ceeaşi casă pentru ceva vreme. Profira spunea că acolo, în curtea reşedinţei din Copou, îl zărea adesea. Părea o umbră fină, ce se strecura discret către odaia lui, având un chip plin de lumină, nobleţe şi modestie. Faţa lui, spunea prozatoarea, părea albă ca a unui mucenic, pe când ochii îi ardeau ca un foc nestins. În tihna serii, Enescu începea să cânte. Copila lui Sadoveanu mărturisea că adesea plângea ascultându-l. Era singurul mod de a răspunde unor emoţii negrăite, iscate de sunetul fermecat al viorii.

Enescu a devenit un titan al muzicii pe plan mondial încă din timpul vieţii. Conştientiza acest lucru, dar, cu o profundă smerenie, recunoştea că totul se datorează darurilor primite de la Dumnezeu, muncii, dar şi obârşiilor sale: „Iată-mă de două ori pecetluit, ca om al gliei şi ca mistic. Pământul şi religia au fost cele două divinităţi ale copilăriei mele. Le-am rămas credincios tot restul vieţii“.

Multe lucruri uimesc în viaţa lui Enescu. Dar în mod deosebit impresionează ataşamentul faţă de rădăcinile sale, faţă de locul şi anii nevinovaţi ai prunciei, faţă de valorile spirituale ale neamului românesc. Pe toate Enescu le vedea exprimate cel mai fidel prin muzică: aceasta, considera el, „…este tovarăşa românului în singurătatea munţilor şi câmpiilor; ea îi linişteşte spaimele, îl ajută să-şi spună dorul, nostalgia şi durerea. Muzica românească este născută din suferinţele poporului nostru prigonit. De aceea ea este dureroasă şi nobilă. Ea este una din comorile cu care se poate mândri România“.

Înainte de a pleca în exil, Enescu a încercat să se despartă de pământul său natal într-un mod cu totul emoţionant. A susţinut la Ateneu 20 de concerte, toate în prima decadă a tristului an 1946. În luna mai, în acelaşi an, la Filarmonica din Bucureşti, a participat la un festival de muzică. La sfârşitul verii, după câteva zile de odihnă la Tescani, s-a îndreptat spre meleagurile tihnite ale copilăriei din zona Botoşanilor. S-a recules la mormântul părinţilor şi bunicilor săi, iar apoi, întors la Bucureşti, pe 6 septembrie, s-a îmbarcat din portul Constanţa spre America, începându-şi astfel amarul exil ce va dura nouă ani. Neputând să se acomodeze cu „visul american“, s-a reîntors pe bătrânul continent, stabilindu-se la Paris. Aici şi-a continuat activitatea muzicală, împletind munca istovitoare cu nestinsul dor pentru ţara şi neamul lui. După două accidente vasculare, primul în 1950, iar celălalt prin â54, Enescu s-a stins în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, la vârsta de 74 de ani. Înainte de ziua despărţirii de lumea pământeană, a fost spovedit şi împărtăşit de un preot ortodox român, aflat în capitala Franţei. Îşi dovedea astfel, ultima oară, nestrămutata sa credinţă în Dumnezeu. Cândva spunea: „Cum cred în muzica pe care am iubit-o atât, cred şi în Dumnezeu, Care m-a creat“.