Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Învierea cea de toate zilele

Învierea cea de toate zilele

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 12 Noiembrie 2013
Moarte şi Înviere! Două noţiuni ce ne copleşesc ori de câte ori citim sau auzim de ele. Aşa s-a întâmplat într-una din duminicile trecute, când, la Sfânta Liturghie, pericopa evanghelică ne-a înfăţişat moartea prematură a unei copile de doar 12 ani, urmată de actul minunat al Mântuitorului Hristos, Care a înviat-o. Cu aceeaşi emoţie ca martorii „nefirescului“ eveniment, la rândul nostru, am rămas uimiţi de puterea Fiului lui Dumnezeu asupra morţii, fenomen ce a suscitat dintotdeauna nenumărate controverse.
 
Dintru început trebuie să spunem că moartea constituie un accident în istoria umanităţii. Dumnezeu nu a făcut moartea. Omul, prin păcatul săvârşit, a creat-o, aceasta putând fi numită fructul neascultării faţă de Creator. Poate de aceea o considerăm atât de nefirească, evitând, cu grijă, subiectul. Reprezentând un „accident“, produce frecvent incidente, dificultăţi de înţelegere, de acceptare, ba chiar de raportare a oamenilor la ea. Prin învierea fiicei lui Iair, Mântuitorul nostru a voit să ne arate că, odată ce moartea a pus stăpânire pe viaţă, El nu putea rămâne indiferent. De aceea a „inventat“ un remediu împotriva morţii, „lucrul mai mare decât numele cu care este numit“, şi anume Învierea.
 
Ca să nu disperăm înaintea dispariţiei fizice, Părinţii Bisericii ne îndeamnă să lucrăm pentru o înviere continuă din păcat, silindu-ne să restaurăm firea umană căzută în tenebroase patimi, cu gândul la Învierea lui Hristos, care devine învierea noastră prin unirea cu El. Nu ne vine uşor să înviem zilnic, căci drumul se dovedeşte anevoios, presărat cu multe ispite, încercări ori afundări în cumplita vinovăţie. Dar, dacă nu vom uita că Învierea lui Hristos reprezintă începătura învierii şi a vieţii celei veşnice (I Cor. 15, 20), prototipul şi chezăşia învierii noastre, atunci piatra de la uşa propriului mormânt, oricât de mare sau de împovărătoare ar fi, o vom putea spulbera.
 
Afirmam că se cuvine să conştientizăm necesitatea unei „învieri“ zilnice din păcat la virtute, ca pe o faptă permanentă, mereu actuală, menită să se petreacă cu fiecare din noi. De vrem să intrăm în locaşurile drepţilor atunci când vom păşi pragul morţii fizice, se cade să parcurgem calea de la moartea păcatului la viaţa cea nouă, fără de prihană, în toate zilele existenţei noastre pământeşti. Doar aşa vom înţelege o cerere din prima rugăciune rostită de preot la Vecernia din Duminica Pogorârii Sfântului Duh: „Mai înainte de a ne întoarce în pământ, învredniceşte-ne să ne întoarcem la Tine, Doamne, şi caută spre noi cu bunăvoinţă şi har“.
 
Aşadar, înainte de trecerea prin moarte şi Învierea de obşte, trebuie să căutăm învierea inimilor noastre. Păcatul, ignoranţa ne transformă sufletele într-un mormânt unde zace îngropat harul Botezului - adică Însuşi Hristos, în numele Căruia ne-am botezat -, aşteptând cu răbdare ca piatra să fie prăvălită şi să învieze Hristos în noi. Dar cum se prăvăleşte oare lespedea de pe uşa mormântului inimii, pentru ca harul lui Dumnezeu să devină lucrător în ea? Părinţii filocalici ne arată că aceasta se face printr-o neîncetată nevoinţă şi pocăinţă, prin înlăturarea urii, prin iertare, prin împăcare cu semenii şi prin împărtăşirea cu Hristos euharistic.
 
Prin urmare, când vorbim de Înviere, să n-o privim ca pe o stare legată doar de Eshatologie, de sfârşitul veacurilor, ci ca pe una dinamică, zilnică, destoinică de a ne schimba viaţa noastră şi pe-a lumii înconjurătoare. Pocăinţa neîncetată, conţinând bucuria Învierii, este reazemul scării virtuţilor, dar şi însoţitoarea noastră în drumul către înviere şi îndumnezeire. Atât pocăinţa pentru păcatele proprii sau cea izvorâtă din iubire, pentru păcatele întregii lumi, cât şi pocăinţa ca stare asumată, ca un nou mod de viaţă, ne preschimbă existenţa într-o continuă Cruce şi Înviere, până când vom ajunge la sfârşitul ostenelilor pământeşti, la Învierea cea de obşte, la prăznuirea Paştelui celui veşnic, împreună cu toţi sfinţii, în Împărăţia lui Dumnezeu.