Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Lirica medievală de dragoste în cinema

Lirica medievală de dragoste în cinema

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Elena Dulgheru - 19 August 2011

Investigând vârstele omului, Paradjanov sondează şi vârstele poeziei. Trecerea la adolescenţă a poetului-trubadur Sayat Nova din filmul omonim este figurată ca un ritual de predare a lirei - instrument hărăzit de Sus şi cheie a împlinirii destinului. Într-un gest hieratic de îmbrăţişare, Poetul-copil predă instrumentul Poetului-adolescent. Adolescenţa este văzută, în primul rând, ca o intensificare a privirii, tradusă firesc printr-o apropiere a cadrului. Dacă Poetul-copil era surprins în planuri-ansamblu, care urmăreau debutul relaţiei sale cu lumea, iar rarele prim-planuri ofereau portrete de o expresivitate confuză, prim-planurile adolescentului, devenit conştient de miracolul lumii şi de propriul Eu, domină prin intensitatea privirii. Harul liric şi însemnarea cerească a aedului se exteriorizează în coloraţia arămie a palmelor. Palmele desfăcute indică dăruirea sufletească de sine şi gestul binecuvântării - ne arată vechile icoane orante - iar aurul este semnul investirii harice şi al sfinţeniei.

Ajuns trubadur regal, Poetul trăieşte şi cântă dragostea. Versurile lui răsună pe fundalul unor simboluri universale ale iubirii, unele, atât de uzate şi abuzate cultural, încât doar geniul inventivităţii ludice al lui Paradjanov (exersat şi în colaje) reuşeşte să le redea o nouă şi nebănuită prospeţime. Cum? După o reţetă tipică pentru arta postmodernă. Un simbol uzat cultural, care şi-a epuizat puterea de sugestie, este introdus pentru a resemantiza un microunivers ermetic de simboluri eclectice practic necunoscute, eventual asezonat cu intervenţii moderniste de autor, ale căror singure puncte de atracţie sunt frumuseţea pură şi misterul. Pus în nedumerire de elementul necunoscut şi savant (a cărui descifrare îl depăşeşte), spectatorul e silit să accepte şi kitsch-ul cu care acesta este pus în relaţie (şi pe care, altminteri, l-ar refuza cu superioritate). Codul tare şi ludic al kitsch-ului compensează codul discret şi greu accesibil al simbolurilor arhaice şi etnografice, relaxând discursul academic, fără a le anula semantica iniţială.

O oglindă barocă de iatac reflectă un Cupidon de gips ce se învârte dezinvolt, suspendat de o aţă răsucită îndelung de suveica Iubitei, care priveşte impersonal şi hieratic, "bizantin", spre obiectiv. Alegorii ale iubirii din epoci şi culturi diferite, simbolurile nu se denigrează reciproc, ci intră într-un dialog, al cărui sens sunt unicitatea şi ubicuitatea iubirii şi frumuseţii de sorginte platonică.

Şi când abordează amorul, tehnica instalaţiei postmoderne este la ea acasă: bizantinul, etnicul (armenesc, georgian) şi barocul (legitimat istoric, întrucât ne aflăm în plin secol al XVIII-lea) se reunesc cu mitologeme descinse din antichitatea elină (precum neînduplecatele zeiţe ale destinului, Moirele), pentru a se contopi într-un sens unitar: apollinicul.

Poetul şi Iubita, fiinţe de o complementaritate perfectă, ca două poluri magnetice opuse, destinate a nu se întâlni niciodată, sunt întruchipaţi cu forţa hipnotică a apathiei (liniştii de dincolo de patos), de aceeaşi Sofico Ciaureli. Cele două ipostaze ale marii actriţe (ca două jumătăţi ale monadei iubirii perfecte) apar mereu în cadre separate, fără a intra vreodată în relaţie directă: prim-planuri privind în obiectiv ca într-o oglindă, confesându-se parcă sieşi, ori severe profiluri renascentiste - toate par să vorbească despre erosul neîmplinit, despre aspiraţia platonică spre o iubire perfectă, recurentă în toată lirica erotică medievală. Câteva cartoane cu citate din lirica de dragoste a lui Sayat-Nova exprimă, lapidar şi celest, aceste emoţii.

Declaraţiile de dragoste ale Poetului sunt redate prin gesturi-simbol de oferire, decupate în elaborate detalii: cartea desfăcută a vieţii şi pana de scris - zestrea Poetului - sunt vestitoarele iubirii sale. Grăunţele vieţii - grâul - şi cenuşa neagră a morţii sunt risipite ritualic peste cupa iubirii, care nu reuşeşte să le cuprindă. Cocoşul alb sacrificial, apoi coiful funerar punctează scurt şi sentenţios, ca jaloane ale unui fatidic destin, fundalul neschimbător al Cărţii deschise, suspendate în aer: filele captează, neobosite, toate experienţele vieţii. Întreaga emoţie trăită va deveni cândva text, înţelepciune spre hrana altora…