Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Mahomed al II-lea și Patriarhia de Constantinopol

Mahomed al II-lea și Patriarhia de Constantinopol

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ioan Alexandru Rizea - 29 Mai 2020

Marți, 29 mai 1453… Neajutorată, „cetatea cea de Dumnezeu păzită” a Constantinopolului își dă ultima suflare în mâinile lui Mahomed al II-lea (1452-1482), după o lungă și cumplită agonie. Deși bizantinii luptaseră eroic, în frunte cu împăratul Constantin al XI-lea Dragases (1448-1453), totul s-a năruit atunci când un grup de ieniceri a trecut ca un șuvoi prin poarta Kerkoporta, uitată, din greșeală, deschisă. Odată eliminate rezistențele bizantine, semiluna flutura victorios deasupra zidurilor orașului, înlocuind flamurile cu vulturul împărătesc și cu leul Evanghelistului Marcu.

A doua zi, Mahomed al II-lea, cuceritorul Imperiului Bizantin la doar 21 de ani, a intrat triumfal în oraș, murmurând cu durere în suflet: „Ce minunat oraș am îngăduit să fie jefuit și devastat!” S-a îndreptat apoi către Catedrala „Sfânta Sofia”, unde a intrat în Altar și, cu fața către Mecca, s-a închinat lui Allah, transformând biserica Înțe­lep­ciunii lui Dumnezeu în moschee și pecetluind biruința deplină asupra orașului de pe Bosfor.

Pentru început, sultanul a dispus organizarea noilor săi supuși în millet-uri sau națiuni, cărora le-a încre­dințat un conducător, creând astfel un stat multinațional și pluriconfesional. Astfel, Patriarhia de Constantinopol nu a fost destructurată, ci dimpotrivă, conducătorul acesteia a primit atât atribuții religioase, cât și politice. Cu îngăduința sultanului, monahul cărturar Gheor­­ghios Scholarios a fost ales etnarh al millet-ului ortodox din întregul Imperiu Otoman, dobândind un rang la care patriarhii din perioada de glorie a Bizanțului nici măcar nu visaseră. Sediul administrativ al Patriarhiei a fost mutat la Biserica „Sfinții Apostoli”, iar mai târziu, la Mănăstirea Pammacaristos (Prea­fericita Fecioară).

La începutul anului 1454, cu ocazia festivităților de întronizare a noului patriarh, Ghenadie al II-lea Scholarios, teolog erudit și scriitor fecund, sultanul a emis un berat care stabilea în mod clar drepturile și obligațiile Patriarhiei Ecumenice, ale Etnarhului său, dar și ale credincioșilor aflați sub arhipăstorirea sa. Acum, pe umerii patriarhului, ales ca în vremurile bazileilor bizantini, erau puse și îndatoriri politice, administrative și judecăto­rești. Acesta putea impune taxe clerului și credincioșilor, având totoda­tă dreptul de a le și încasa. Ca vizir, arhipăstorul bizantin putea avea oricând acces la Divan, judecându-și supușii ortodocși din Imperiul Otoman. Laicii au început să ocupe din ce în ce mai multe funcții în aparatul administrativ al Bisericii.

Viața creștinilor s-a deteriorat semnificativ, ei devenind în Imperiul Otoman cetățeni de mâna a doua, numiți în derâdere „ghiauri”. Pe umerii lor noua stăpânire a pus o serie de taxe, precum haraciul sau tributul. Și mai grav este că acum erau admiși în funcțiile publice doar musulmanii, ceea ce a generat un număr semnificativ de apostazii în rândul creștinilor.

Pe de altă parte, potrivit hotărârilor sultanului, statul otoman promitea creștinilor că sărbătoarea Paștelui va fi recunoscută în mod oficial. În cele trei zile în care se serba Învierea Mântuitorului, creș­ti­­nilor li se acorda libertatea de miș­care, iar pe lângă aceasta, li se făgăduia că nici o biserică nu va mai fi transformată în moschee. Din păcate, toate aceste promisiuni atrăgătoare nu se vor concretiza.

Singura biserică ortodoxă pe care Mahomed al II-lea a transformat-o în moschee a fost Catedrala „Sfânta Sofia”. Nici celelalte biserici nu au rămas întru totul ocrotite de sultan. Frumoasele cruci ce împodobeau robustele cupole ale locașurilor de cult creștine trebuiau să dispară, iar glasul lin al clopotelor ce răsuna melodios în zilele de sărbătoare în întregul Bizanț era acum redus la tăcere. Creștinilor li se permitea să poarte doar haine simple, ponosite, a căror croială să fie deosebită de cea a turcilor. Călăritul era strict interzis credincioșilor ortodocși, la fel și misionarismul creștin.

După moartea lui Mahomed al II-lea, viața creștinilor se va deteriora considerabil, întreg millet-ul ortodox fiind nevoit să facă față unei prigoane din ce în ce mai atroce. Patriarhia Ecumenică își va muta sediul în Fanar, pentru ca, mai apoi, locțiitorii tronului patriarhal să își găsească refugiul la reședințele domnilor din Țările Române, care îi vor sprijini neîncetat, asigurându-le bogate resurse financiare.

Odată intrată în sfera de influen­ță a Imperiului Otoman, religia creștin-ortodoxă s-a putut descotorosi de ingerințele nesăbuite ale latinilor, turbanul turcesc funcțio­nând întocmai ca un scut în apărarea purității dogmatice a dreptei credințe.

Peste veacuri, amintirea Imperiului Bizantin va fi dusă mai departe, în chip simbolic, prin persoana Patriarhului de Constantinopol, care va asigura de-a lungul secolelor viitoare transmiterea moștenirii culturale și spirituale a bizantinilor de odinioară.