Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Măsurarea trecutului

Măsurarea trecutului

Un articol de: Ștefan Mitroi - 09 Aug, 2019

Vânzătorul de ceasuri se pregătea să plece din târgul acela cu oameni bătrâni. Era aproape de ora înserării și nu vânduse nimic. Urcase pe capra căruței sale cu coviltir, când a auzit o voce strigându-l din urmă:

- Dar de ce sunt ceasurile dumitale atât de scumpe?

- Apropie-te, i-a răspuns negustorul celui ce-l întrebase, și-a luat din căruță unul dintre ceasuri, arătându-i-l. Spre deosebire de ceasurile obișnuite, limbile acestuia se învârteau invers. Dar mai ciudat decât asta era faptul că prin pereții de sticlă ai ceasului nu se vedea înăuntru nici un fel de rotiță învârtindu-se, ci doar un norișor albăstriu, ce se risipea și se aduna întruna, asemenea peștilor dintr-un acvariu.

- Astea sub formă de nor sunt clipele! Iar apa prin care ele aleargă e timpul! Însă nu acesta este motivul pentru care sunt ceasurile mele atât de scumpe!

- Dar care?

- Ele măsoară mersul îndărăt al vieții. Al vieții celui care cumpără ceasul.

- Cum așa?!

- Simplu! Arată-mi un singur om dintre cei ce se apropie de bă­trânețe care să nu-și dorească să dea timpul înapoi. Te pome­nești că oi fi chiar dumneata omul acela!

- Da de unde! Ce n-aș da să mă pot întoarce în timp. E lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult.

- E tocmai ceea ce face un astfel de ceas. Cu condiția să-ți potri­vești viața după el. Trebuie, însă, ca mai înainte să-l cumperi.

Până s-a întunecat de-a binelea, negustorul și-a vândut toate ceasurile.

- Eu, i-a mărturisit ultimul dintre cumpărători, aș vrea să mă întorc doar cu zece ani îndărătul vieții mele, nu mai mult. Spune-mi însă cât am de așteptat până se întâmplă asta?

- Tot atât! Timpul merge înapoi cu aceeași viteză cu care merge și înainte.

- Mai repede nu se poate?

- S-ar putea. Depinde cât de repede vrei să fie.

- Repede de tot.

- Numai să nu te ia amețeala! Fiindcă mersul în mare viteză îna­poi e ca datul în comedie.

Omului îi plăcuse să se dea încă de mic în comedie. Așa c-a potrivit limbile ceasului să se învârtă ca o morișcă. Dar i-a părut tare rău după aceea. N-a înțeles nimic din întinerirea sa bruscă. Și-a reîntâlnit, ce-i drept, soția, care-i murise între timp, dar nici măcar n-a apucat s-o atingă. S-a risipit, chiar de când i-a apărut în fața ochilor, ca un fum.

Ar fi fost mai bine să nu forțeze lucrurile. Datul înapoi al vieții se dovedea a fi un lucru destul de periculos. Ceasul trebuia lăsat să lucreze cu viteza pe care o știa el. Altminteri, timpul dinăuntrul lui se zăpăcea, iar clipele se prelingeau însângerate pe pereți!

Altul a pățit-o și mai rău. Tânjea după vârsta copilăriei. Dar când să mai aștepte 50 de ani? Nu mai avea când, așa c-a fost de înțeles dorința lui de a se întoarce cât mai iute cu putință în trecut. Cel mai iute ar fi fost cu viteza gândului, însă limbile ceasului nu erau chiar atât de pricepute. Cum nu puteau să atingă nici viteza fulgerului, bătrânul le-a potrivit să se învârtă cu viteza vântului.

Nu s-a mai găsit nimic după aceea. Nici din ceas, nici din viața omului.

Întâmplarea aceasta i-a determinat pe ceilalți să fie mai chib­zuiți. Cu toate că tânjeau cu toții după copilărie, n-a avut nici unul curajul de-a vrea să ajungă până acolo.

Tinerețea era și ea foarte departe!

Miezul vieții părea, totuși, mai ușor de atins. Au fost mulți cei ce și l-au dorit. Dar n-a apucat să-l atingă nici unul.

Ceasurile mergeau bine, nu-i înșelase vânzătorul, însă timpul pe care îl aveau bătrânii înaintea vieții lor era mai scurt decât cel rămas înapoi.

Câțiva au înțeles lucrul acesta, alegând să meargă cu numai un an în urmă.

Unul dintre ei, cel mai în vârstă, și-a dorit să se întoarcă în trecut doar cu o zi. Avea, însă, nevoie pentru asta de ziua de mâine. Pe care nu a mai prins-o!

Nici măcar unul dintre cumpărătorii ceasurilor care măsurau timpul invers nu și-a văzut do­rința împlinită. Neavând de unde să știe că ei nu mai sunt, ceasurile și-au continuat mersul mai departe, prin trecutul unor vieți ale nimănui!