Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Miridele dorului

Miridele dorului

Un articol de: Pr. Felix-Iulian Radu - 23 Oct, 2019

Soarele răsare de undeva, din adâncul pădurii. Stejarii seculari ţin ca într-o îmbrăţişare părintească micul sătuc din inima Bărăganului. Drumul lunecă tăcut sub paşii amintirilor, iar eu, străin, păşesc ca pe o altă planetă în căutarea icoanei copilăriei. Nimic nu mai e ca îna­inte. Islazul, altădată plin cu animale care păşteau liniştite, vegheate de cetele copiilor gălăgioşi care se jucau toată primăvara şi vara, până toamna târziu, firul de apă ce şerpuia prin lunca mănoasă, dealul care străjuieşte cuminte cu malurile lui de lut aşezarea natală, acum toate sunt încremenite într-o stranie singurătate.

O linişte nefirească ia loc bucuriei, iar casele albe cu flori la ferestre cândva, gârbovite de povara timpului, se năruiesc astăzi singure, fără ca nimeni să le mai mângâie sărbătorile cu lumina caldă a candelei.

Trec înlăcrimat prin tărâmul propriilor amintiri. Chipuri dragi îmi apar la poarta memoriei, zâmbindu-mi aşa cum o făceau atunci când le dădeam bineţe după porunca sfântă a mamei. Acum casele lor, urmându-le calea, pleacă în amintire, coborându-se în lut. Satul meu devine încet, încet, un limes împotriva uitării, un val de pământ, păzit de troiţa veche pe care Hristos suferă răstignit, purtând la picioarele Sale un epitaf tulburător: „Aici odihneşte Dreptatea!” Sub această cenuşă caldă a trecutului se odihnesc toţi moşii mei şi satul meu, şi amintirile mele, aşteptând să renască, precum o scânteie sub adierea blândă a reîntoarcerii.

Cât de străini ne-am risipit prin lume, ducând cu noi poveştile dorului, rugăciunea şi plânsul. Port şi acum firimituri din bucata de pâine pe care mama, atunci când mi-am început pribegia, mi-a strecurat-o în buzunarul de la haină. Ca într-o Liturghie a speranţei, ele au devenit miride ale dorului şi leac împotriva uitării.