Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Monahismul, încotro?

Monahismul, încotro?

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 20 Ian, 2014
În decursul lunii ianuarie proslăvim numeroşi sfinţi care şi-au dobândit mântuirea printr-o viaţă ascetică, de neîncetată rugăciune, recunoscuţi drept adevărate modele ale monahilor. Ne referim la Sfinţii Cuvioşi Teodosie cel Mare, Antonie cel Mare, Macarie Egipteanul, Eftimie cel Mare, Pavel Tebeul, Efrem Sirul şi alţii. 
 
Gândindu-ne la trăirea şi nevoinţele lor, la adânca lor smerenie, denumirea de „cel Mare“, atribuită de sinaxare câtorva dintre ei, apare paradoxală. Deşi toţi au fugit de mărirea lumii, de slava deşartă, de onoruri, laude ori funcţii, conştiinţa Bisericii i-a păstrat în amintire cu apelativul de „mare“. Toţi sfinţii s-au dovedit mari, în sensul că mari le-au fost dragostea, jertfa, pe măsură însă şi bucuria răsplătirii, căci acum se împărtăşesc din iubirea Preasfintei Treimi. De ce au apucat pe un asemenea drum spre a urca la cer sfinţii cuvioşi? Au dispreţuit ei lumea, familia? Au ales o cale mai lesnicioasă de a se întâlni cu Părintele Luminilor? Unii, poate, vor spune că da! Monahismul pare o modalitate comodă de mântuire pentru cei ce nu vor să se „complice“ cu întemeierea unei familii, griji, copii, serviciu, obligaţii socioprofesionale. Şi totuşi nu este aşa, căci monahul nu dispreţuieşte lumea, nu se retrage din ea din pricina neputinţei de a-şi asuma responsabilităţile sociale. De acolo, din „pustie“, călugărul se roagă pentru întreaga lume, plânge şi înalţă smerite rugăciuni pentru fraţii aflaţi în iureşul unei existenţe care tinde din ce în ce mai accentuat spre însingurare şi izolare de Dumnezeu. 
 
În ultimul timp se observă o îngrijorătoare indiferenţă a celor tineri faţă de viaţa de mănăstire; nici chiar absolvenţii unei şcoli teologice nu manifestă o atracţie deosebită în acest sens. În unele ţări ortodoxe lipsa personalului monahal a dus la situaţii atipice: preoţi de mir slujesc în chinovii. La noi încă este bine: există tineri, ce-i drept, din ce în ce mai puţini, care se îndreaptă spre călugărie. Dar, dacă privim în viitor cu sinceritate şi responsabilitate, ne paşte aceeaşi situaţie. Ca unul ce aparţin „tagmei“ monahale, voi fi bănuit, probabil, că aş vrea să fac „prozelitism“, atenţionând asupra faptului că monahismul nu mai prezintă acelaşi interes în ochii societăţii contemporane. Găsesc de cuviinţă că trebuie spuse aceste lucruri, căci lipsa ori diminuarea vieţuirii călugăreşti poate constitui un semn al slăbirii trăirii duhovniceşti sau chiar al secularizării unei societăţi. 
 
Citind despre Sfântul Antonie cel Mare, m-am întrebat cum de a reuşit să strângă în jurul său o obşte impresionantă: aproximativ zece mii de ucenici au părăsit lumea, alăturându-se, în sihăstrie, cuviosului. Aceeaşi întrebare mi-am pus-o în cazul Sfântului Paisie de la Neamţ, trăitor în veacul al XVIII-lea. Şi el a adunat în juru-i cam o mie de ucenici de diverse etnii: români, ruşi, greci, sârbi, majoritatea tineri. Oare tinerii acelor vremuri nu aveau aceleaşi aspiraţii ca şi astăzi? Sau pe ei nu îi ispiteau, precum pe cei ai zilelor noastre, gloria, banii ori plăcerile? 
 
Astăzi, cum să renunţe omul la toate, urmând un drum îngust, plin de nevoinţe, lacrimi, supunere, câtă vreme contemporaneitatea a transformat plăcerea şi puterea în adevăraţi idoli? De aceea există oameni care nu înţeleg sensul monahismului, acuzându-i pe cei ce au luat îngerescul chip spre mântuire că ar fi incapabili să-şi stabilească un alt rost. Dar oare scopul suprem al existenţei pământene nu este de a ajunge cât mai aproape de Dumnezeu? Or, retragerea călugărului în mănăstire tocmai asta urmăreşte: petrecerea unei vieţi cât mai aproape de Prototip. În rânduiala tunderii în cinul monahicesc una din rugăciuni îndeamnă pe cel călugărit: „…te povăţuiesc la viaţa cea mai desăvârşită să ajungi, fiindcă ai ales să te apropii şi să slujeşti Domnului“.
 
Cu toate acestea, nu putem să învinuim doar laicatul de indiferenţă, „emancipare“ sau secularizare. Poate că este şi vina noastră, a monahilor de azi, că nu reuşim să oferim pilde vii, de trăire autentică, redeşteptând interesul mirenilor spre o astfel de cale. Poate că uneori, căzuţi în grijile „Martei“, am uitat de dictonul „ora et labora“, roagă-te şi munceşte! Grijile şi lipsurile mari ale unor mănăstiri, vidul administrativ generat de regimul comunist ateu au făcut ca uneori obştile monahale să inverseze apoftegma arhicunoscută în „munceşte şi te roagă“. 
 
Să nu uităm, aşadar, aceste lucruri, nici povaţa unui sfânt părinte care-i îndemna pe călugări să facă pământul Cer. În orice timp ar trăi, supus oricăror ispite, monahul are datoria de a-L arăta pe Dumnezeu lumii.