Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Nămeți

Nămeți

Un articol de: Ștefan Mitroi - 13 Dec, 2019
Se făcea că timpul ce ­cursese pe pământ, din prima zi a lumii până azi, se adunase tot în curtea noastră. Grămezi de zile, maldăre de ani, stive de secole stăteau înghesuite în bătătură. Timpul din odăile casei dădea să iasă și el afară. Ca să-l pot ține pe loc, pusesem zăvorul la ușă, dar hoțomanul s-a furișat prin gaura cheii, lăsându-mă singur înăuntru.

Asta însemna că nu mai aveam să îmbătrânesc deloc din clipa aceea. Rămâneam pentru tot restul vieții cu vârsta la care ajunsesem. Cum să nu-mi placă? Mai ales că nu mai trebuia să merg la școală. Nici nu mai aveam pe unde. Stăteam în casă de dimineața până seara. De dimineața până dimineața, mai precis, fiindcă era dimineață mereu. Și priveam pe geam afară.

Ca să poată încăpea în curtea noastră, veacurile se făcuseră cât zilele, iar zilele se preschimbaseră în clipe, dar fără să aibă nimeni de suferit de pe urma acestui lucru. Trecutul, pentru că mai mult despre el era vorba, rămânea la fel. Marile războaie ale lumii se întâmplau mai departe, atunci când trebuiau să se întâmple, doar că erau de câteva mii de ori mai mici.

Dacă mi-aș fi pus mintea, aș fi putut să deschid geamul de la bucătărie și să-l iau pe oricare dintre ele în palmă. Sau să întorc numai cu un deget corăbiile lui Cristofor Columb din mijlocul oceanului, întârziind în felul acesta descoperirea Americii.

Ori să-l feresc pe Napoleon de înfrângerea rușinoasă de la Waterloo. Sau să-i împiedic pe nemți să înceapă cele două mari războaie mondiale. Chiar dacă, așa cum le vedeam prin geamul de la bucătărie, păreau niște războaie de jucărie. Iar Hitler și toți generalii lui nu erau altceva decât niște biete gângănii.

Știam că n-o să mai am niciodată o astfel de ocazie, însă, tocmai în momentul acela, am văzut pe cineva încercând să facă pârtie spre poartă. Era bunicul, care dădea timpul cu lopata, ca să am eu pe unde pleca la școală. Deodată s-a auzit o voce tunând:

- Vezi-ți de viața ta, moșule! Nu te pune cu războaiele mondiale. Lasă-le în pace!

Mă temeam să nu i se întâmple bunicului ceva, deși mai mult decât să moară la Cotul Donului, cum și murise de fapt, nu avea ce să pățească!

Limbile ceasului din bucătărie, începând cu cea a cucului ce dădea ora exactă, se umpluseră de rugină.

Măcar de-ar fi venit toamna, să poată rugini și frunzele, dar cum nu mai curgea timpul pe nicăieri, fiind­că se strânsese tot în curtea noastră, se oprise și curgerea anotimpurilor.

Era niciunanotimp peste tot.

Și venise tata acasă. Bătea cu pumnul în poartă, strigând la mama din drum:

- Ce e cu tine, femeie? Ți-ai pierdut mințile? Descuie ușa să intru!

Eu mă prăpădeam de râs în bucătărie. Însă nu râdeam de ei, ci de bunicul, care, neștiind că murise, dădea întruna la lopată, dar nu se cunoștea nici un pic. Timpul creștea la loc. Creștea întruna. Și tata striga mai departe din drum. Iar mama nu găsea cheia să-i deschidă. Dar nu în casă voia el să intre, ci înapoi în timp. Stătea în afara timpului și se ruga de mama să caute cheia. O căutam de fapt cu toții, și Napoleon, și Stalin, și cucul din ceas, și eu. Însă n-o găsea nimeni. Și războaiele se făceau tot mai mici. Le priveam cu binoclul din bucătărie. Și afară, în viscol, bunicul continua să dea la lopată și murea întruna. Nu se oprea nici o clipă din murit!