Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Pe culmea vieţii

Pe culmea vieţii

Un articol de: Alexandru Pripon - 27 Iul, 2012

Ajunşi pe culmea vieţii, învingători, înainte de a ridica mâinile asemeni campionilor, aşteptând recunoaşterea meritelor noastre incontestabile, să facem o scurtă pauză. Trăgându-ne sufletul, să ne privim cu atenţie în oglindă. Nu în accesoriul acela omniprezent care ne reflectă chipul. Ci în oglinda sufletului, cea care „înregistrează“ orice schimbare petrecută de-a lungul anilor. Să privim cu atenţie şi să cugetăm cu băgare de seamă: oare cei care au poposit pe acest podium, pe culmea vieţii mai suntem tot noi, cei care am plecat la drum cândva? Sau am fost înlocuiţi de alţii, care ne seamănă izbitor, undeva, pe parcurs?

Supuşi unui ritm alert, de-a dreptul infernal, al vieţii, măcinaţi de tot mai multe griji, încercaţi de suferinţe trupeşti şi sufleteşti deopotrivă, tindem să dezvoltăm un soi de mutaţie bizară. Ne transformăm în altcineva (sau în altceva), fenomen evident mai ales pentru cei ce recurg la un examen riguros şi repetat al conştiinţei. Din punctul de vedere al mentalităţii şi al comportamentului. Iar noua noastră atitudine tinde să se răsfrângă şi asupra chipului, schimonosindu-ne trăsăturile către masca încremenită întru încrâncenare a omului modern. Probleme, griji, necazuri, suferinţe. Toate, indiferent de felul în care sunt rezolvate, se aşază tăcut în sufletul nostru şi ne modifică, în timp, înfăţişarea, alungându-ne din noi înşine.

Şi, dacă e aşa, unde este cel care am fost? Omul care ne-a purtat numele, pe care credeam că îl cunoaştem şi care a fost înlocuit de maşinăriile cu chip omenesc în care ne transformăm? Eu cred că în fiecare dintre noi plânge un copil. Cu micile lui naivităţi, sinceritatea lui dezarmantă şi luciditatea instinctivă. Un copil care crede în Dumnezeu fără a-şi contorsiona mintea pentru a crea semne de întrebare cât mai fistichii şi la modă. Care îşi spune rugăciunea în fiecare seară, înainte de a adormi, zâmbind liniştit.

E ruşinos, se pare, în aceste zile dedicate distrugerii, să mai fii un astfel de copil.

Îl ascundem grăbiţi sub masca adultului nepăsător care, privind în gol, năpădit de suferinţe ce dor cât o remuşcare, păşeşte grăbit către culmea vieţii. Participând la singura competiţie în care învingătorul este cel ce pierde cât mai mult din el însuşi.

Ajunşi pe culmea vieţii, înainte de a ne aşeza confortabil pe mult-râvnitul podium, să ne gândim: oare a meritat ca, pentru această medalie de aur calp şi câteva urale nesincere, să ascultăm în permanenţă plânsetul înfundat al copilului din noi? Al celui care nu am mai şti să fim, chiar dacă am putea? Sau, poate, nu este prea târziu...