Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Pelerin în Țara Sfântă de pe acoperișul lumii

Pelerin în Țara Sfântă de pe acoperișul lumii

Un articol de: Constantin Ghiţă - 12 Apr, 2019

Aceste cuvinte vor fi o mărturisire a fra­gi­lității umanului și a strălucirii harului în inima care se smerește. Ierusalimul și multele obiective interesante pentru un creștin care vizitează Țara Sfântă sunt ca mersul pe acoperișul sau esplanada unei clădiri. Pentru cineva crescut în cubul unei camere de bloc sau în orizontul unui platou, Țara Sfântă este provocarea de a merge zile în șir ca pe acope­rișul unui edificiu foarte înalt. Răul de înălțime și atacul de panică sunt confruntări pe care trebuie să le depășim. Pare că ai intrat în gravitația unei alte planete făurite din piatră și stâncă fără viață. Nimic de care să te poți sprijini sau agăța. Te poți chiar întreba de ce Mântuitorul Iisus Hristos a ales să vină pe pământ pe aceste meleaguri atât de neprietenoase. Ți-e frică de aceste pietre și înălțimi, care oglindesc măreția, sobrietatea și echilibrul dumnezeirii. Pustiul înfricoșează prin aceea că te oglindește fără apărare.

Totuși, cobori la Hozeva. Mergi să te întâlnești cu Sfântul Ioan Iacob românul. Nu poți rămâne sus cu beduinii și măgărușii. Te ia amețeala, dar credința va birui. Te pregătești ca astronauții pentru zborul cu nava spațială în spațiul cosmic. Aceasta este Hozeva, aceasta este pustia Sfântului Sava, aceasta este Țara Sfântă. În definitiv, aceasta este viața - o călătorie care se poate sfârși oricând și care cere un curaj uriaș pentru a merge mai departe. Trebuie să îți duci crucea, adică să porți cu tine fricile, slăbiciunile în întregul spectru al naturii umane decăzute. Alții trebuie să ducă povara unei inimi bolnave, a diabetului, a fragili­tății generale, a neputinței de a posti cum îşi doresc sau a unor alte disfuncționalități fizice sau psihice. Totuși, nimeni nu se lasă biruit în Țara Sfântă. Cu toții suntem datori să ne autode­pă­șim, să ne întrecem cu noi înșine și să repurtăm victorii. Nu reu­șești din prima, revii. În următorul pelerinaj vei putea, cu ajutorul Domnului, ce nu ai izbutit prima dată.

Sunt și ispitiri de natură intelectuală, legate de identificarea exactă sau probabilă a unor locuri. În această privință, numai radiația duhovnicească a așezării este cea care vorbește. Așa este piatra pe care s-a rugat Domnul Hristos în Grădina Ghetsimani sau locul nașterii Sfântului Ioan Botezătorul - Ein Karem, ori Peș­tera Sfântului Ilie de la Hozeva etc. Mai este un loc pe care unii îl iau în râs, însă despre care mă simt obligat să aduc și eu mărturie. Locul din Biserica Sfântului Mormânt, unde mâinile și picioarele Domnului Iisus Hristos au fost bătute în cuie pe lemnul crucii. Este acolo o masă cu blat de marmură, sub picioarele căreia se află o piatră mai mare în vitrină de sticlă. Cine pune urechea pe masă aude ori un zgomot de lanțuri, ori lovituri de cuie în lemn. Am fost de două ori în Țara Sfântă. Prima dată am intrat suspicios, dar și vrând să aud dacă este adevărat sau doar au unii auzenii, pentru că își doresc prea mult să aibă parte de o minune. Nu am auzit nimic. A doua oară am intrat acolo mai smerit. Unul dintre pelerinii care era cu noi, un tânăr foarte liniștit alt­minteri, care tot pelerinajul nu a mai spus nimic, a izbucnit atunci, strigând în biserică, cât îl țineau puterile: „Cine nu are credință nu aude nimic! Cine nu are credință nu aude nimic!”. M-am gândit imediat că nu este chiar așa, dar și că poate chiar așa este, și nu altfel. M-am cutremurat, gândind că poate nu prea este credință în mine, că nu sunt eu vrednic să am parte de minuni și doar am lipit obrazul de masă, ca toți ceilalți, cum li­pești obrazul de cineva sau ceva drag. În același timp, am auzit. Am auzit venind ca de foarte departe bătăi de toacă. Lente, cu pauze una între alta. Lovituri clare în lemn, ca de toacă. Am simțit că mă interiorizez, și sunetul acela de toacă mă absorbise. Tradiția coptă face referire la Noe, care ar fi chemat viețui­toarele în arcă lovind într-un lemn, cum facem astăzi cu toaca. Mai mult decât atât, poate că toaca exprimă loviturile de ciocan primite de Domnul Iisus Hristos pe Cruce, care ne cheamă pe toți în corabia Bisericii, ca să primim darul mântuirii. Aceasta este Buna Vestire și bucuria sfințitoare a credinței.

Să ne învrednicească Domnul Dumnezeu pe fiecare să ne luăm crucea pelerinajului la locurile sfinte, purtându-ne crucea personală cu bărbăție. Pelerinajul este și o aplicație practică a cre­dinței. Pelerinajul este drumul îndrăgostirii de sfinți și de Domnul Iisus Hristos. Pelerinajul începe cu Taina Spovedaniei spre Sfânta Euharistie și este însăși viața noastră trăită ca un drum spre porțile raiului. Nimic să nu ne oprească - nici voluptatea, nici calvarul!