Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Poetica paradjanoviană

Poetica paradjanoviană

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Elena Dulgheru - 10 Iunie 2011

Ermetice şi profund originale, neînţelese atunci, ca şi astăzi, filmele lui Paradjanov erau resimţite ca o palmă în epoca realismului socialist a anilor â60-â70. Regizorul Serghei Gherasimov îi propusese să realizeze împreună o versiune suprarealistă a cunoscutului epos medieval Cântec despre oastea lui Igor. "Bine, faceţi dumneavoastră partea realistă, iar eu vin cu "supra"" - a răspuns Paradjanov. Oficialităţile culturale îl tratează ca indezirabil, este împiedicat să lucreze, filmele îi sunt maltratate sau ţinute în umbră. O copie a filmului Sayat-Nova/ Culoarea rodiei ajungea pe căi oculte (fără ştirea regizorului şi a oficialilor) la Festivalul de Film de la San-Francisco, iar delegaţia sovietică, luată prin surprindere de ovaţiile cu care era întâmpinată pelicula, telefona nedumerită la Moscova, ca să afle cum de a ajuns filmul unui regizor indezirabil la San-Francisco?!

Originalitatea, profunzimea şi rafinamentul operei cineastului armean îi conferă un loc cu totul aparte în cinematecile lumii.

Serghei Paradjanov s-a remarcat pe plan mondial în 1964, cu Umbrele strămoşilor uitaţi, istoria tragică a unei iubiri zădărnicite de o crimă şi un blestem iniţial. Cadrul acţiunii, plasată la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar respirând o atmosferă de Ev Mediu neatinsă de modernitate, este un sat izolat de huţîli, popor de origine dacică din Carpaţii ucraineni, care şi-a păstrat nealterată zestrea culturii arhaice. Trecutul, privit cu ochi de artist şi de etnograf, reînvie în toată frusteţea sa, într-o bogăţie de detalii, accente şi mentalităţi patriarhale (multe, extrase din etnosul românesc), redate într-un limbaj cinematografic expresionist, de mare sinteză - iată o caracteristică definitorie a stilisticii lui Paradjanov. Ritualul arhaic al unei nunţi, unde mirii sunt aduşi legaţi la ochi în camera nupţială, aşezaţi amândoi pe lada de zestre şi înjugaţi la acelaşi jug, este succedat de imaginea tinerei neveste gătite de sărbătoare, ţinând deasupra capului, într-o zi însorită, o umbrelă roşie de nylon. (Roşul aprins în preajma îndrăgostiţilor este, la Paradjanov, semnul pasiunii, niciodată redată naturalist; iar intruziunea unui accesoriu modern într-o frescă de epocă este o timidă licenţă auctorială a pasionatului instalaţionist, a cărui artă filmică se străduia să nu depăşească strident, deocamdată, convenţiile realismului). Autenticitatea ritualului evocat (în cazul de faţă, confirmată de folcloriştii români, ca aparţinând arealului Carpatic românesc şi ucrainean) mai puţin contează: el poate fi, foarte bine, şi inventat, importante sunt pitorescul şi impresia autenticităţii, care e o chestiune de duh, iar nu de muzeografie. Semnele stilului său definitoriu sunt încă rare şi incipiente. Nu va mai reveni niciodată la expresionism (cu toate că farmecul imaginii îi este tributar tocmai acestuia), însăşi filmul Umbrele strămoşilor uitaţi îl va eticheta mai târziu ca "etnografic-colonial" şi, în ciuda palmaresului impresionant (pe care nu-l va mai egala nici un alt film al său), va declara că "îl detestă".

Detesta cinematograful comercial, psihologismul, realismele, şcoala stanislavskiană: "Se vorbeşte de un anumit sistem al lui Stanislavski. Eu, unul, nu pricep ce va să-nsemne asta: să respiri profund, să reciţi un anumit text... dar poate că obţii mai mult tăcând... Mai există şi altele. Există teatrul antic, care e construit pe dialoguri. Există Shakespeare. Există pantomima. Există limbajul cinematografic. Oricum, suntem prizonierii unor canoane cinematografice. De ce trebuie declarat în afara legii un regizor care susţine că nu actorul este cel mai important, poate că mai important e regizorul?". Detesta transpunerile cinematografice directe din literatură, era necruţător cu ecranizările ilustrative, fiind convins (şi i-o spunea în faţă autorului) că un film precum Război şi pace în regia lui Serghei Bondarciuc e un mare fiasco. "Este patologic, înţelegeţi? Au ecranizat întreaga literatură rusă! N-a mai rămas nimic! Numiţi-mi măcar o operă importantă care să nu fi fost ecranizată! Şi toate, numai eşecuri…". Judecăţile tranşante şi uneori subiective, declarate fără ocoliş au contribuit la faima sa de personaj incomod şi controversat.