Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Tăcerea lui Dumnezeu

Tăcerea lui Dumnezeu

Un articol de: Ilie Bădescu - 06 Oct, 2008

În vreo trei numere anterioare ale „Ziarului Lumina“ am îndrăznit a cerceta cunoaşterea mijlocită de Dumnezeu, prin Cartea lui Iov, cu privire la Eul pur din adâncurile noastre necuprinse. Unul dintre prietenii lui Iov, Elihu, se opinteşte să înţeleagă secretele acestei forţe misterioase care-l menţine pe Iov, din adâncurile fiinţei sale, drept în faţa lui Dumnezeu. Desigur că sunt „adevărate“ în chip general cele pe care le spune Elihu, dar nu la cazul lui Iov. E ca şi cum Dumnezeu ar voi să transmită omului ceea ce este dincolo de cele puse în Lege chiar. Fiindcă cei patru prieteni, „adepţi ai înţelepciunii tradiţionale“ potrivit căreia „Dumnezeu îi dă fiecăruia după faptele sale“ (IPS Bartolomeu, „Introducere la Iov“ în „Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod“, Ed. IBMBOR 2001, p. 553) se străduiesc în lumina înţelepciunii acesteia tradiţionale să-l convingă pe Iov că „starea lui trebuie să fie consecinţa unui oarecare păcat pe care el nu-l mărturiseşte sau, eventual, nu-l ştie“ (Ibidem).

Încât răspunsul la problema suferinţei sale, Iov nu-l poate primi de la înţelepciunea tradiţională, iar Dumnezeu, în prima fază, tace. Două lucruri pare a ne „spune“ Dumnezeu în tăcerea Sa şi în inabilitatea şi tăgăduirea celor patru prieteni ai lui Iov: că atunci când totul se surpă în viaţa omului, căci toate cele materialnice şi vremelnice sunt destinate morţii şi putreziciunii, ceva rămâne neatins şi imposibil de atins, de a fi înduplecat: inocenţa, neprihănirea şi smerenia care-l opreşte pe Iov de la blasfemie. Şi, în fine, în al doilea rând, ni se arată că, dacă acestea sunt în om şi ele sunt la el cu latenţa „eului pur“, dacă, deci, sunt în actualitatea sufletului său, a duhului său lăuntric, atunci omul este salvat, va redobândi tot, şi sănătate, şi viaţa de dinainte, şi avuţii, şi integritate trupească.

Devoţiunea omului faţă de Creatorul său poate fi independentă de orice factor contingent

Fiindcă Dumnezeu le-a dăruit pe toate acestea şi ele pot dura şi se pot restitui dacă eul pur din om, duhul său lăuntric, are tărie şi putere de a rezista la rău, de a refuza să abdice. Or, lucrul acesta se arată, ni se dezvăluie în această tulburătoare poveste-parabolă a lui Iov. Chestiunea este adânc tâlcuită de IPS Bartolomeu în „Introducere la Iov“, de unde reproducem şi noi, în acest loc: „Însă Iov va muri fără să ştie (fără să afle) - nici el, nici prietenii lui - că episodul nenorocirilor sale, oricât ar părea de absurd, nu-şi are originea nici în vreun păcat pe care l-ar fi săvârşit, nici în întâmplarea oarbă, nici în ceea ce anticii numeau destin, ci într-o amintită iconomie a lui Dumnezeu. Episodul începuse nu pe pământ, ci în cer, şi anume în cursul unei convorbiri dintre Dumnezeu şi Satan. Venind vorba de neprihănitul şi credinciosul Iov, cu care Domnul se mândreşte, Satan pretinde că devotamentul acestuia nu e act gratuit, ci interesat, că el durează atâta vreme cât Iov beneficiază în schimb de bogăţii imense şi de familie numeroasă. Spre a-l convinge de contrariu, Dumnezeu îi permite diavolului să se atingă mai întâi de bunurile şi copiii dreptului, apoi şi de sănătatea trupului său. Aşadar, nenorocirile lui Iov nu sunt opera directă a lui Dumnezeu, ci doar îngăduită de El, pentru ca prin ele să se demonstreze ceva, anume că devoţiunea omului faţă de Creatorul său, chiar subţiată până la limita de jos, poate fi expresia unei relaţii directe şi dezinteresate, independente de orice factor contingent“ (Ibidem, p. 553).

Am atins pragul unei şi mai adânci lămuriri asupra Eului pur. Acesta nu este produsul vreunui factor contingent (precum averea, bucuria familiei etc.), nici al jocului intereselor ori al instinctelor, ci este locul relaţiei directe a omului cu Dumnezeu şi de aceea se manifestă ca neprihănire şi credinţă, atestându-şi caracterul asincron, neprecedat şi neanulat de nici o putere. Acestea (neprihănirea şi credinţa nestrămutată) compun substanţa inocenţei lui Iov. De vreme ce o atare relaţie, un atare „loc“, nu este din nimic şi prin nimic dintre cele din afara noastră, nici bogăţii, nici interese, nici plăceri, nici lupte, nici destin, înseamnă că ea este „interioritate pură“, „lăuntrul nostru“ cel mai adânc şi, evident, inepuizabil şi incomensurabil. Viaţa omului trece cum trec toate, se poate surpa în boli şi nenorociri, dar adâncul acela nu trece, este eternitatea dinlăuntrul nostru, eul divin din noi, mecanismul asincron al personalităţii noastre. Însă, la om, el este activ numai ca neprihănire şi credinţă, altfel e ca şi absent, ca un „suflet mort“, când trupul încă e viu.

Prin sufletul viu se răscumpără totul

Faţă de romanele lui Dostoievski în care ni se înfăţişează „morţii vii“, adică făpturi cu înfăţişare umană, cu trup viu, dar cu suflet mort, în Iov avem cazul opus al celui cu trupul putrezit, cu viaţa ca şi trecută, plecat din lume aşa cum zace pe groapa aceea de gunoi de la marginea cetăţii, dar cu suflet viu. La Iov totul a putrezit ori s-a nimicit, doar sufletul e viu şi prin el se răscumpără totul: şi sănătatea, şi frumuseţea trupului, şi averea, şi preţuirea celorlalţi, deci prestigiul. Eul pur ne poate face „drepţi“ în faţa lui Dumnezeu, precum pe „dreptul Iov“. Cu Iov se deschide o perioadă nouă în istoria „poporului ales“, perioada profeţilor, mai riguros spus, perioada circumscrisă de evenimentul teribil al exilului, al captivităţii. Şcoala biblică românească, ne spune IPS Bartolomeu, plasează timpul în care a fost scrisă Cartea lui Iov înaintea anului 587 î.Hr., adică în perioada pre-exilică. Cert este că ea e situată înaintea profeţiei lui Iezechiel, care face referire la Iov ca existenţă istorică reală (IPS Bartolomeu) în Iezechiel 14, 14-20, cel care-l consideră pe Iov ca pe unul dintre „drepţii Vechiului Testament, alături de Noe şi Daniel“ (Ibidem). Iov este o carte despre „credinţa în nemurirea sufletului şi putinţa acestuia de a-L vedea pe Dumnezeu; învierea trupului şi o înviere obştească; omul înviat este una şi aceeaşi persoană cu cel care a trăit pe pământ“ (Ibidem, p. 554).