Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Taina suferinţei unui monah

Taina suferinţei unui monah

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 19 Mar, 2014

Sub zâmbirile pri­mă­ve­rii, în adierile pă­mân­tului reavăn, când natura se re­deş­teaptă la un nou ciclu de via­ţă, ne pregătim la rândul nos­tru să înviem din moartea pă­catului la o existenţă plă­cu­tă în Hristos, parcurgând vremea Sfântului Post al Paştilor. Am pornit-o pe calea virtuţilor, pre­sărată uneori cu ispite ghim­poase, alteori cu popasuri du­hovniceşti, aducătoare de pa­ce şi nădejde că primăvara du­hovnicească se află aproape. U­nul din răgazurile pline de fru­museţe şi bucurie este cel din Duminica a treia a postului, a cinstirii Sfintei Cruci. Po­tri­vit rânduielilor de veacuri sta­tornicite, ne închinăm Se­m­nu­lui Fiului Omului, cântând: „Cru­cii Tale ne închinăm, Hris­toa­se, şi sfântă Învierea Ta o lă­udăm şi o slăvim“. De ce a­ceas­tă proslăvire solemnă? Ca să nu uităm că viaţa creştinului rezidă, înainte de orice, în „a-şi lua crucea sa în toate zi­le­le“, urmând lui Hristos, sau chiar în a urca pe Crucea lui Iisus, lăsându-se „răstignit îm­pre­ună cu El, pentru a învia îm­­preună cu El“.

În general, îi numim pe că­lu­gări „purtători de cruce“, căci, de-a lungul întregii că­lă­to­rii pământeşti, toate faptele, gân­durile ori frământările lor se arată cadenţate de semnul Cru­cii; monahul ajunge astfel ai­doma lui Hristos: mort lumii, du­pă cum scrie Sfântul Gri­go­rie de Nyssa: „…a ne întoarce spre Cruce înseamnă a ne face în­­treaga viaţă moartă pentru lu­me şi răstignită, ca ea să nu poa­tă fi rănită de nici un pă­cat“.

Spre nespusa mea bucurie, am cunoscut asemenea trăitori, ca­re au prins contur în bronzul fier­binte al inimii tocmai prin vir­tutea asumării cu smerenie, cu credinţă, a crucii, urcând cu bu­curie pe Golgota mântuirii, a­vând în suflet nădejdea răs­plă­tirii. Unul dintre ei era bu­nul şi tăcutul părinte Nifon Vâr­lan. Vieţuitor în obştea Schi­tului Vovidenia, uscăţiv, cu a­­lură de ascet, m-a ocrotit cu bu­năvoinţă, iertându-mi stân­gă­ciile inerente unui novice dor­nic de viaţă călugărească. La început m-a învăţat să fac pâi­ne. Împreună am copt ne­nu­mă­rate cuptoare de aluat, timp în care eu încercam să prind a mă rumeni precum coca în cuptor, desluşind tainele monahis­mu­­lui. Egumenul de atunci al Vo­videniei, preţuindu-i viaţa cu­rată, râvna spre rugăciune şi pa­cea, l-a propus de vreo câteva ori spre a fi hirotonit, dar de fi­e­­care dată el a ezitat să pri­meas­că taina cea mare a pre­o­ţiei. Evlavios şi temător faţă de slujirea sacerdotală, cuviosul s-a îmbrăcat în mantia smereni­ei împlinind cu desăvârşită con­ştiinciozitate celelalte as­cul­­tări ce i se rânduiseră. Peste pu­ţină vreme, mentorul meu cel înţelept s-a îmbolnăvit. Su­fe­rinţa nemiloasă i-a uscat şi mai mult trupul. Cu aceeaşi pri­vire senină, binevoitoare, pă­­rintele Nifon îşi trăia fiecare zi ca o nouă Golgotă. Am văzut în viaţa lui cum se duce Crucea în­ţeleasă ca suferinţă. Răb­dă­tor în durere, cu nădejde în tă­mă­duire, dar şi în purtarea de gri­jă a Taumaturgului desă­vâr­şit, monahul suferind şi-a a­su­mat boala, făcând din ea cale că­tre Cer, drum spre înviere, a­di­că modalitate de unire cu Hris­tos Cel Răstignit şi Înviat. Oa­re cine putea să-L înţeleagă mai bine decât Marele Răstignit, Care Şi-a dus povara Crucii cu nesfârşită dragoste, cu ne­cur­mată răbdare!? De aceea îl gă­seam adesea în biserică du­pă slujbă, stând de vorbă cu Hris­tos din icoană. „Părinte, ce faci, mai rămâi?“ Iar el, pe un ton blajin, îmi răspundea: „În­că oleacă, mai am să-I spun ce­va“. Nu am aflat ce-I zicea Dom­nului, dar din compor­ta­me­n­tul suferindului frate am în­ţeles ce-i grăia Hristos lui: „Nu lăsa necazul, încercarea, ne­putinţa sau suferinţa să ne de­s­partă, ci foloseşte-le pe toa­te în aşa fel încât să te apropii tot mai mult de Mine“. Călu­gă­rul nu a ieşit din îndemnul Răs­­cumpărătorului său. A tă­cut, suferind; a nădăjduit, s-a ru­gat; a iubit luptând, dar ni­cio­dată cârtind. Prioritatea n-o con­stituia sănătatea fizică, ci a su­fletului. În ultimele luni pe­tre­­cute în lumea aceasta se pre­­ocupa numai de Cer. La fi­ne­le lui 2004 s-a bucurat, aş­tep­tând cu nerăbdare praznicul Naş­terii Domnului, când s-a îm­părtăşit. L-a primit pe Sfân­tul Prunc dumnezeiesc în bra­ţe­le sufletului său, mul­ţu­min­du-I pentru binecuvântare şi da­rul vieţii: împlinise de cu­rând 40 de ani. A doua zi, pă­rin­tele Nifon a stat în strană ca de obicei, cântând privegherea Sfân­tului Arhidiacon Ştefan. A­­răta fericit, împăcat, deşi boa­la îl făcuse să se topească precum lumânarea în sfeşnic. Nu bă­nuiam că în câteva ceasuri îşi va începe călătoria către lu­mea celor drepţi. A voit, probabil, ca ultimele clipe ale acestei vieţi să le petreacă în biserică. În ajunul Anului Nou a fost în­mor­mântarea. Natura din jur, so­lidară cu starea noastră, a ob­ştii Vovideniei, părea tristă. Lu­mina zilei se cernea stins, căci fratele cel plecat dintre noi par­că luase cu sine o parte din ea. Cu chipu-i senin, purtându-şi Crucea suferinţei cu nez­drun­­cinată credinţă, monahul Ni­fon se grăbea a-I rosti Prea­bu­nului Mântuitor inspiratele vor­be ale Sfântului Pavel: „Lup­ta cea bună m-am luptat, că­lătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cu­nuna dreptăţii pe care Dom­nul îmi va da-o“.