Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Temeiuri pentru o spiritualizare a moralei

Temeiuri pentru o spiritualizare a moralei

Un articol de: Constantin Cucoș - 27 Feb, 2012

Moralitatea în uz, cea prefigurată formal şi instituţional, prezintă o serie de limite datorate "preistoriei" şi predispoziţiei sale pentru prea multe contextualizări - de ordin ideologic, politic, sociologic, cultural. E nevoie să revalorizăm - dar să şi activăm - structuri comportamentale care se bazează pe normativităţi care preced ceea ce se practică îndeobşte şi care, prin intensitate şi extensiune, aduc un alt gen de edificare şi probitate.

Să ne gândim, de pildă, la experienţa duhovnicească de sorginte creştină, care vine cu o moralitate naturală, ingenuă, neprefăcută, cu pozitivităţi şi precarităţi precum este şi fiinţa, cu dorul perfecţiunii, dar şi cu conştiinţa dificultăţii acestui urcuş. Avem de a face cu moralitatea ca proces, şi nu ca un capăt, ca o căutare şi nu ca o sumă de conduite achiziţionate. E moralitatea ca facere, şi nu ca rezultat. În rest, tot ce este supraadăugat, impus (chiar dacă este bun şi convenabil comunităţii în care trăim) poate fi pus sub semnul întrebării.

Moralitatea sfântului are o altă fundamentare şi fizionomie decât moralitatea omului din cetate (fie el şi exemplar). Ea are o altă sursă, izvorul din care derivă fiind dragostea faţă de Dumnezeu. E o moralitate "de la sine", ce nu mai are nevoie de un "exterior". Este ivită fără ca să aibă nevoie de o ratificare a celorlalţi. E o aşezare în libertate absolută, în care iubirea faţă de divinitate şi faţă de aproapele conduce la o "retezare" a oricărei presiuni normative.

O atare derivaţie a eticului, pe filieră duhovnicească, presupune un mod de relaţionare care nu mai trece prin reguli impuse de alţii. "Dragostea desăvârşită - crede Sfântul Maxim Mărturisitorul - nu sfâşie firea cea unică a oamenilor după părerile şi înclinările diferite ale voii lor. Ci privind pururea la ea, iubeşte pe toţi oamenii la fel: pe cei buni şi strădalnici ca pe prieteni, iar pe cei leneşi ca pe duşmani, făcându-le bine, răbdând îndelung şi suferind cele ce-i vin de la ea" (Capătul 71, din Întâia sută a capetelor despre dragoste). Iubirea creştină scapă oricărei exteriorităţi constrângătoare. O dată ivită (în relaţia cu Dumnezeu şi, implicit, în raport cu aproapele), ea garantează o moralitate sui-generis ce depăşeşte orice precept etic.

În tratatele laice se specifică faptul că orice moralitate se prezintă ca un sistem de reguli ce trebuie interiorizate, iar esenţa moralităţii constă în a respecta o serie de norme (de la gr. nomos - lege sau regulă). Raportul faţă de normă poate lua mai multe chipuri enunţate în termeni ca anomie (fără lege, în afara legii), eteronomie (legea impusă de alţii), socionomie (legea derivând din societate), autonomie (legea impusă din sine). E interesant că lipseşte norma derivată de la divinitate, de la Dumnezeu (am putea numi-o teonomie). A cincea situaţie, cea a teonomiei, este când norma este generată/propusă/cauţionată/garantată de Dumnezeu. Ce înseamnă asta? Înseamnă că norma izvorăşte de la un alt nivel (cel al transcendenţei, spre care tindem) şi pe care nu-l mai putem pune în discuţie. Izvorul ei nu e un alt om (pe care îl putem contrazice), nu derivă nici de la noi (că ne putem dezice de la o clipă la alta), nu este nici în ceilalţi (cu care, din varii motive, nu suntem de acord). Dumnezeu este stabilitatea absolută, reperul neschimbător, nestricăcios, statornic. El este "axul" în jurul căruia ne putem mişca, organiza, evalua.

În general, moralitatea umană, ca act integral, ca "buclă" ce caută să se închidă, are nevoie de o serie de precondiţii: sentimentul identităţii proprii şi al conştiinţei de sine ("Cine sunt eu?"); sinceritatea dorinţei şi proiectivităţii sinelui ("Ce îmi place să fac cu adevărat?"); conştiinţa raportării la modele morale ("Cum trebuie să mă comport?", "În raport cu ce?"); acţiunea în conformitate cu o conştiinţă responsabilă ("Care este cel mai bun lucru pentru mine?"; "Dar pentru alţii?"); evaluarea conduitelor şi a paşilor făcuţi ("Cum am acţionat?", "Unde am ajuns?"). Se poate lesne observa că toate aceste precondiţii ţin sau trec prin conştiinţă, prin reflecţie. Ne putem întreba, desigur, în ce măsură această moralitate, ţinută în frâu, pas cu pas, mai rămâne moralitate. Părerea noastră e că o atare stadialitate are o valoare mai mult didactică, etapele invocate mai sus fiind necesare doar în faza de învăţare a regulilor morale (ceea ce nu trebuie, totuşi, desconsiderat). După această fază am putea spera la o moralitate înduhovnicită, venită liber, din interior, prin dragostea revărsată asupra lui Dumnezeu.

Suntem în stare de o asemenea moralitate?