Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Viaţa spiritual-misionară extinsă a parohiei

Viaţa spiritual-misionară extinsă a parohiei

Un articol de: Prof. Dr. Constantin Cucoș - 29 Noi, 2011

Viaţa spiritual-misionară a parohiei se cere a fi remodelată în consens cu fizionomia culturală a prezentului şi, mai ales, cu cea a viitorului. Concepută iniţial ca o activitate delimitată spaţial, pentru o comunitate bine precizată, astăzi entitatea religioasă primară devine mult mai extensivă, depăşind cu mult proximitatea unui aici şi acum. Odată cu răspândirea noilor mijloace de informare şi comunicare, o serie de activităţi specifice, dar şi ne-specifice vor fi preluate - secvenţial, gradual - de noile cadre de difuziune culturală. "Revoluţii" de acest tip au mai fost în istoria Bisericii. Adaptările şi compatibilizările cu tehnicile culturale ale vremii au fost principii puse în practică de înşişi Părinţii Bisericii. Cuvântul lui Dumnezeu şi-a păstrat valoarea şi atunci când acesta a fost aşternut pe hârtie în multiple limbi sau, mai târziu, s-a multiplicat prin textul tipărit ori s-a transmis prin eter.

Din perspectivă sociologică, observăm faptul că o comunitate se defineşte astăzi nu numai pe baza unor constante spaţio-temporale, a unor identificări destul de exacte din punct de vedere geografic sau cronologic. O comunitate - spirituală şi nu numai - nu se mai defineşte doar pe considerente teritoriale. Ea devine din ce în ce mai largă, mai elastică, mai fluidă. Ceea ce rămâne constant este ataşamentul actorilor care o compun la un set de atitudini şi trăiri, filiaţia acestora în jurul unor repere, identitatea de interese şi recunoaşterea comună.

Din perspectivă creştină, comunitatea este chemată să ajungă la comuniune, adică la activarea in presentia a marelui mister al euharistiei, care nu se poate consuma decât prin prezenţa şi participarea efectivă, dimpreună a credincioşilor. "Nucleul dur" al unui ritual religios nu se poate revela decât printr-o relaţie de participare directă, deopotrivă fizică şi spirituală. Dar ceea ce prefaţează sau stă după acest mister se poate apropia şi prin intermediul mediilor digitale. Fenomenul esenţial este însoţit de o "retorică" ce îi dilată conturul şi îi sporeşte valoarea. Iar această discursivitate însoţitoare poate fi livrată şi prin intermediul suporturilor electronice (vezi efectul formativ al comentariilor sau dezbaterilor cu subiect religios). Că lucrurile cunosc o atare evoluţie, avem deja multiple probe: "dublarea" aşezămintelor mănăstireşti sau bisericeşti cu "înfăţişările" lor digitale (pe pagini web), multiplicarea unor ipostaze jurnalistice în variante "on line", apariţia unei "cyber-culturi" de factură religioasă, structurarea unor forumuri de discuţie pe probleme religioase, realizarea de interconexiuni dintre credincioşi prin facilităţile reţelelor de socializare a poştei electronice, punerea la punct a unor reţele virtuale ale bisericilor dintr-un anumit areal. Credinţa se poate consolida sau poate să "învie", dacă este stimulată şi prin pârghii pe care saecolum-ul le decantează la un moment dat.

Delimitarea strict teritorială a unei parohii nu mai este atât de uşor operantă. Enoriaşii se mişcă necontenit pe un areal larg, deplasările (din raţiuni economice, educaţionale, culturale etc.) devin tot mai frecvente, familiile nu mai au unitatea şi constanţa de altădată (pentru că părinţii sunt plecaţi în străinătate, de pildă), consilierea şi ajutorul spiritual nu mai sunt atât de dependente de proximităţile spaţiale. Foştii enoriaşi îşi pot găsi noi păstori acolo unde merg (biserici româneşti în oraşe din Occident), dar, la fel de bine, pot rămâne "integraţi" sau ataşaţi "virtual" faţă de vechile lor lăcaşuri de cult.

"Virtualizarea" parohială se edifică, evident, după şi pe ceea ce se întâmplă concret în parohia reală. Nu putem conta pe o formare a credinţei "pe cale virtuală". Şi nici pe administrarea Spovedaniei ori a Sfintei Împărtăşanii "la distanţă" sau "on line". Virtualizarea apare după un proces temeinic şi îndelung de "realizare" în Biserică a credinţei şi conduitelor corespunzătoare. Virtualizăm acele gesticulaţii care suportă acest proces, prin prelungiri fireşti a ceea ce deja a început, a prins contur, a devenit real. Căci dacă realitate nu e, nici virtualitatea nu poate să apară!