Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Ziua culturii naţionale

Ziua culturii naţionale

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 13 Ian, 2014

De câţiva ani, în ca­lendarul spiritua­lităţii româneşti, ziua de 15 ia­nuarie a căpătat o dublă semnificaţie: nu-l sărbătorim doar pe Eminescu, numit de Con­stan­tin Noica „omul deplin al cul­turii române“, ci şi Ziua Culturii Naţionale, prin legea adoptată de Parlamentul Ro­mâ­niei în 2010. Iată un bine-venit prilej de celebrare a patrimoniului valorilor româneşti; între ele, cele zămislite de Bi­se­rică sau sub streaşina ei ocupă un loc primordial, special. Ne bucură alegerea datei de săr­bătorire a culturii plămădite în spaţiul românesc chiar de ziua naşterii poetului nepereche, căci, după spusele unui în­ţe­lept din neamul nostru, Emi­nescu reprezintă „România tăi­nuită într-un cuvânt“. Nu cred că greşim afirmând că în persoana sa fiecare dintre noi, românii, vedem o inepuizabilă sursă de inspiraţie referitoare la conservarea identităţii na­ţio­nale, la ataşamentul faţă de Bi­serica străbună, respectul pentru istoria zbuciumată a neamului, deschiderea spre autenticele valori ale umanităţii, alături de năzuinţa către universalitate.

Când vorbim, aşadar, de cultura română, nu putem decât să o raportăm la sfânta noastră Ortodoxie, deoarece credinţa şi cul­tura alcătuiesc cei „doi plă­mâni vii“ ai spiritului românesc, coabitând, de peste două mi­le­nii, în cea mai frumoasă şi armonioasă ambianţă, oferită cu generozitate de spaţiul sacru şi liturgic al Bisericii stră­mo­şeşti. Impactul extraordinar între cult şi cultură a creat de-a lungul istoriei poporului ro­mân valori nepreţuite, confirmând o dată în plus faptul că o credinţă sprijinită de cultură poate da naş­tere unei cândva nesperate simbioze. La fel, o cultură plă­mă­di­tă în vatra credinţei şi frumu­se­ţii spirituale a unui popor îi sprijină acestuia credinţa, nă­zu­in­ţele duhovniceşti. Dacă vom arunca o succintă privire în istoria poporului român şi a culturii acestuia, vom realiza că nu pu­tem vorbi de cultură ro­mâ­neas­că excluzând Ortodoxia. Vom porni în această exemplificare de la o zicere frumos meş­te­şu­gită de Eminescu, care afirma cu inspirată glagore că „Bi­se­rica a creat limba neamului“. Adevărul istoric este neîndoielnic: primele cărţi, primele şcoli, primii tălmaci, primii dascăli ai şcolii româneşti ne fac să afirmăm că într-adevăr cultura românească medievală este o cultură bisericească şi teologică. Sub streaşina Bisericii s-au tradus, copiat, tălmăcit cărţile de cult Sfânta Scrip­tu­ră, Scrierile Sfinţilor Părinţi şi altele. Şi nu doar atât: îna­in­ta­şii au fost nu doar „consumatori de cultură“, ci şi făuritori de cultură.

Probabil că scepticii privesc cu oarece duşmănie minunata armonie dintre credinţă şi cultură. Lor trebuie să le spunem: Ortodoxia, ca religie, nu are scopuri prioritar culturale, dar face să rodească asemenea va­lori. Ea îl leagă pe om de Dum­nezeu şi-l orientează spre El. Ea afirmă sufletul, veşnicia, via­ţa de dincolo, aşadar de­pă­şeşte li­mitele vieţuirii pă­mân­teşti, pe când cultura re­pre­zintă multitudinea relaţiilor cultivate de om, în vremelnicie, cu existenţa înconjurătoare. Nu­mai atunci cultura îl în­dru­mă pe om să ca­ute Adevărul când îl ajută să-şi exprime modul de viaţă ori aspiraţiile nu doar în lumea concretă, pământeană, ci îndeosebi către veşnicie. De aceea credinţa ortodoxă are influenţă asupra culturii, căci ea nu exprimă doar legătura omului cu Dum­nezeu, ci reprezintă, deopo­tri­vă, o concepţie de viaţă, acor­dându-i a­cesteia un sens superior, susţi­nând-o, curăţind-o şi desăvâr­şind-o. Dintr-o astfel de perspectivă putem afirma că sfânta noastră Ortodoxie este o religie culturală prin excelenţă. Ea a generat condiţiile morale propice dezvoltării armonioase a vieţii omului şi a culturii sale, o cultură superioară, solidă, valabilă de-a lungul veacurilor. Trudind la spiritualizarea o­mu­lui, credinţa strămoşească lucrează implicit în favoarea culturii. De aceea se cuvine ca Biserica Ortodoxă să lupte ca şi până acum, dar cu sporită vigoare, pentru îndu­hov­nicirea culturii moderne, care, se pare, tinde tot mai accentuat spre secularizare.

După cum afirma Nicolae Iorga, la români „cultura s-a format în pridvorul Bisericii“. Admirabilă formulă şi pe de­plin veridică. Aidoma tuturor religiilor lumii, Ortodoxia a folosit frumuseţea şi delicateţea artei ca să exprime sublimitatea credinţei. Pictura, orfevrăria, broderia, sculptura, muzica - iată doar câteva elemente din cultura poporului român, alcătuind o adevărată reverberaţie a frumuseţii spirituale a celor ce le-au plămădit.

Peste toate însă, cea mai trainică formă de cultură este cea a sufletului. Pe bună dreptate, A. Rademacher spunea: „die Seele Kultur ist die Kultur der Seele“ (sufletul culturii este cultura sufletului). Nici o cultură a lumii nu va izbuti să-i dăruiască sufletului omenesc ceea ce îi poate insufla Biserica prin Cuvântul mereu actual al Mântuitorului nostru Iisus Hristos.