De ce este nevoie de acest referendum

Circulă în mediul on‑line povestea că referendumul pentru clarificarea definiției căsătoriei în Constituția României ar fi inutil, deoarece avem alte urgenţe (sărăcie, alcoolism, separarea familiilor prin emigraţie, violenţă domestică etc.), iar demersul a fost declanşat fără rost de Coaliţia pentru Familie, în condițiile în care reprezentanţii unor anumite „minorități: nu au cerut vreodată legalizarea unei „căsătorii” între persoane de același sex sau a altor drepturi similare.

Dacă unii dintre detractorii referendumului reiau, iar și iar, aceleași dezinformări, reiau și eu aceleași răspunsuri, altfel formulate, cu speranța că vor fi înţelese mai limpede.

În realitate, aşa‑zişii reprezentanţi ai respectivei „minorități” (de fapt, reprezentanţii lobby‑ului politic, care instrumentalizează discursul în numele minorității în discuție) chiar au cerut parteneriat civil în România (a se vedea, de pildă, proiectul de lege depus la Parlament de Remus Cernea în legislatura trecută) şi chiar au cerut recunoaşterea pe teritoriul României a „căsătoriilor” între persoane de același sex încheiate în exterior (a se vedea cazul Coman-Hamilton, prin care petiţionarii au încercat să evite, prin recursul la contenciosul constituţional, procesul politic şi să închidă judiciar dezbaterea). Aşadar, nu este ca şi cum Coaliţia pentru Familie (CpF) s‑ar fi trezit să se lege la cap fără să o doară.

Celor care susțin ideea că nu există interes față de demersul CpF le amintesc că nu Coaliția sau susținătorii căsătoriei naturale au inventat acest subiect. În România au existat, în ultimii 12 ani, nu mai puțin de șase inițiative în Parlament pentru legalizarea unor parteneriate civile care, în fapt, ar acorda persoanelor de același sex privilegii egale în privința căsătoriei. Trei dintre ele sunt încă „pe rol”.

Însuși cazul Coman‑Hamilton a debutat cu ani în urmă și a avut drept obiectiv evident crearea unei breșe în Codul Civil românesc care să ducă la legalizarea parteneriatelor civile pentru cuplurile de același sex. Vorbim, așadar, despre un lobby extrem de activ și de puternic, exercitat pe trei direcții: politic, via Parlament; juridic, via Curtea Constituțională a României; mediatic, via, din păcate, presa, care preia, deseori, fără distanță critică sau chiar minimă filtrare, agenda acestor organizații. Obiectivele lobby‑ului pot fi trendy printre anumite elite europene sau printre anumiți intelectuali cu vederi mai mult sau mai puțin nihiliste, dar ele reprezintă nu doar un divorț, ci o contrazicere flagrantă a valorilor majorității.

În fața unui val de revendicări a unei pretinse „egalități” în privința căsătoriei acceptată în multe state ale Uniunii Europene şi a unei presiuni ce se întrevede la orizont pe plan local, dar şi pentru a evita o manieră de rezolvare care să nu ţină seama de valorile la care aderă poporul suveran (conform Constituţiei), cele trei milioane de români au semnat pentru declanşarea consultării populare în vederea clarificării noţiunii de soţi acum, fără a ne mai codi sau amâna dezbaterea. Cu toate consecinţele de rigoare ale acestei acțiuni: aducerea dezbaterii în faţa electoratului, atât în privinţa Căsătoriei, cât şi a revendicărilor formulate până acum mai degrabă pe ascuns de autoproclamaţii reprezentanţi ai „minorităților” respective.

Prin urmare, dacă din cele de mai sus reiese mai limpede care este interesul CpF pentru declanşarea referendumului, se poate observa şi că acesta nu poate fi considerat deloc inutil, dimpotrivă, extrem de util. Discutăm ceea ce e de discutat fără să ne mai ascundem după deget şi fără să evităm ceea ce va fi oricum inevitabil, şi tranşăm discuția printr‑un referendum.

Dacă referendumul era atât de inutil şi lipsit de sens, de ce ar mai fi strigat ca din gură de şarpe toţi activiștii cu vederi mai mult sau mai puțin nihiliste să i se opună? (nu mai vorbesc despre utilitatea pe care o văd susţinătorii demersului).

Şi, în sfârșit, legat de obiecţia că România are alte priorităţi (sărăcie, alcoolism, violenţă domestică), aceste probleme au existat de mii de ani şi vor mai exista până la sfârşitul lumii, ceea ce, evident, nu înseamnă că trebuie să renunţăm să luptăm pentru a le rezolva, fie și parțial. Prioritatea combaterii sărăciei şi a violenţei domestice nu este stingherită de rezolvarea, în paralel, şi a altor provocări sociale. În privinţa revizuirii Constituţiei, aceasta este, spre deosebire de celelalte, o problemă cu rezolvare „dintr‑odată”. Este suficient votul majorităţii calificate a parlamentarilor şi a majorităţii votanţilor în condiţii de cvorum şi această problemă este instantaneu rezolvată. Fără programe de investiţii şi educaţie, fără agenţii de implementare, studii, fonduri europene, angajaţi, comisari, consilieri, și așa mai departe. Acestea rămân pentru combaterea sărăciei şi a violenţei domestice şi nu sunt cu nimic tulburate de o simplă procedură care priveşte modificarea unui text.

Și încă ceva: revizuirea Constituției nu este definitivă; când poporul suveran îşi va fi schimbat valorile (sau le va înlocui cu nonvalori), cei interesaţi vor putea ei să ceară un nou referendum; dar pentru asta trebuie să se apuce ei de treaba pe care au făcut‑o acum susținătorii actualului referendum: studii, programe de conştientizare, proiecte, fonduri europene etc.

Să nu se mai bazeze doar pe forţa ameninţărilor goale cu „valorile europene” (CEDO recunoaşte limitarea căsătoriei la cuplurile de sex opus) şi pe saturaţia de a‑i vedea strigând, amenințând și victimizându‑se permanent.

Şi să vedem atunci pe cine conving că este prioritară acordarea unor pretinse drepturi la „egalitate” în privința căsătoriei şi nu rezolvarea sărăciei, a alcoolismului, a violenţei domestice.