Acest articol vine ca un răspuns la dorinţa noastră de metodă. De a găsi o metodă care, practicată, să ne ducă mai aproape de noi înşine şi de sănătatea pe care ne-o dorim. Se scriu mii de cărţi cu răspunsuri pentru această mare problemă cu care ne confruntăm. Cum să facem să trăim mai bine cu noi şi, implicit, cu cei din viaţa noastră?
Şi dacă se poate, să reuşim asta repede, uşor, fără bani, fără să ne deplasăm la un cabinet de specialitate, eventual să rămânem la căldură în propria casă şi, totuşi,… să facem ceva. Nu vă gândiţi la medicamente. Probabil pare soluţia care nu cere decât efortul minim de a lua o reţetă şi a da apoi bani mulţi, sperând că totul se vindecă prin înghiţirea unui miracol rotund sau lunguieţ, ambalat inventiv de cei care se pricep foarte bine să vândă, în aşa fel încât noi să cumpărăm cu plăcere. Nu, nu ne referim la medicamente, care, deşi îşi au un merit al lor, nu aduc răspunsul la întrebarea noastră.
Din multitudinea de metode existente, am ales pe cea care se repetă, poate sub denumiri diferite, în multe din tehnicile de psihodiagnostic şi psihoterapie.
Introspecţia. Termenul "introspecţie" provine din latinescul "introspectio", adică a privi în interior, deci a orienta privirea spre interior, spre propriile stări subiective. Popularitatea imensă a observaţiei interioare se explică prin crearea unui contact direct cu fenomenul psihic, considerat ca fenomen pur subiectiv, intern şi absolut personal, accesibil pentru studiu numai celui care îl trăieşte. Introspecţia stă la baza terapiilor cognitive comportamentale, dar şi a spovedaniei.
Lumea noastră interioară este cea care ne trăieşte pe noi
În acest articol am vrea să ne orientăm spre o formă de atenţie şi de observare, accesibilă oricui, deoarece ne naştem cu această posibilitate şi o folosim cel mai adesea inconştient, de multe ori de-a lungul unei zile. Ideea este de a transforma voit acest mod de utilizare inconştient într-unul conştient.
Deci, mai exact, ce să facem? Să ne observăm pe noi cu atenţia pe care o are un cercetător care studiază, să spunem…, viaţa unui muşuroi de furnici. Exemplul ales mi se pare bun, pentru că arată caracteristicile de bază ale acestui proces de observaţie. Cercetătorul priveşte cu atenţie la ce anume se petrece în muşuroi, fără a emite judecăţi de valoare despre ceea ce observă şi fără a dori să schimbe ceva, adică să dreseze sau să vindece furnicile, în ideea unei existenţe considerate de acesta a fi mai bună. Doar priveşte şi devine astfel conştient de viaţa din muşuroi.
Noi suntem robiţi de trăirile noastre, adică de ceea ce simţim şi de ceea ce judecăm legat de ceea ce simţim. Iar termenul robit este cel mai potrivit. Exact ca o patimă, lumea noastră interioară este cea care ne trăieşte pe noi, şi nici pe departe nu suntem noi cei care o trăim pe ea. Deşi spunem: sunt trist, disperat, furios, agresiv sau oricum, mai corect am putea descrie cu "tristeţea mă trăieşte acum, furia mă leagă, agresivitatea mă domină, neputinţa mă trăieşte". Sunt eu oare trăit de mine?
Metoda propusă constă în a fi atent, a observa aceste sentimente care se nasc în noi şi judecăţile noastre legate de ele. Nu contează deloc dacă ce trăim este din sfera bună, a sentimentelor nobile şi luminoase sau din jumătatea întunericului, pentru că observaţia nu conţine judecăţi de valoare, de bine sau rău, doar conştienţa că în mine se găsesc acele stări. În mine
se petrece ceva. Şi acceptarea lor ca ceea ce sunt. Privind aşa, într-un timp descris de toţi cei care au îndrăznit această metodă ca fiind unul scurt, se poate pricepe că eu, cel care observă, nu sunt tot una cu ceea ce se întâmplă în mine. Nu sunt tot una sau unul cu ceea ce judec despre asta. Că "eu" şi "mine" sunt diferite. Iar, în mod cu totul stupefiant, eu sunt eu şi chiar rămân eu, indiferent de furtunile cataclismice sau de câmpiile idilice cu flori şi fluturi din mine. Privind aşa, poate depresia care mă trăieşte să fie hrănită de judecăţile mele legate de ceea ce trăiesc şi de credinţa că eu chiar sunt acele stări din mine? De identificarea cu ele?
Durerea acceptată şi trăită în faţa lui Dumnezeu e altceva decât ceea ce numim noi durere
Cu toate acestea, să admitem că rămâne frica de ceea ce putem să trăim, pentru că introspecţia şi concluziile fundamentale la care ea ne conduce nu au rolul de a controla ceva, ci doar de a nu ne lăsa controlaţi. Aici, Ortodoxia aduce cel mai puternic răspuns. Dacă ajungem să credem că Dumnezeu e cu noi, constatăm că ce ni se întâmplă e altfel când suntem cu El. Avem dovezi că prezenţa şi ajutorul Lui nu înseamnă neapărat, deşi poate însemna şi asta, că evenimentele nu vor mai fi dureroase sau că nu vom mai avea necazuri. Astfel ne rămâne teama că nu putem trăi durerea inerentă evenimentelor neplăcute. Aici avem nevoie de atenţie la durere, adică de observarea ei ca fiind în noi şi de punerea ei în faţa lui Dumnezeu. O să observăm că durerea acceptată şi trăită atent în faţa lui Dumnezeu pe care Îl invocăm cu credinţă e altceva decât ceea ce numim noi durere. În plus, ceea ce vom trăi va fi real, pe când ceea ce ne temem că vom trăi e imaginar. Din păcate, când ne doare ceva, mai ales dacă depăşeşte gradul de toleranţă pe care-l avem, nu mai suntem atenţi la durere şi la mesajul ei, ci alunecăm în deznădejde, împotrivire, care sunt stări sufleteşti alimentate de imaginar şi de credinţele iraţionale izvorâte din vechile scheme. Ne lăsăm conduşi de ele şi reluăm ciclul suferinţei de care doream să ne eliberăm. Remediul, aşadar, este acea
atenţie a observaţiei în prezenţa harului, adică trezvia duhovnicească: ne străduim să rămânem prezenţi în ceea ce simţim şi să oferim asta lui Dumnezeu.
