Bolile și voia lui Dumnezeu

În Pateric există un cuvânt: „Multe sunt vicleșugurile diavolului [...]. Prin sănătate biruit fiind, cu boală îngreuiază trupul. [...] Căci [prin] anumite boli prea grele, fără voie, încearcă să facă surparea. Apoi, anumite boli prea grele, cerând de la Dumnezeu, și, prin acestea, slăbind, tulbură dragostea cea către Dumnezeu. De se zdrobește trupul cu friguri cumplite și pătimește de sete neastâmpărată și, dacă păcătos fiind, suferi acestea, adu-ți aminte de focul cel veșnic și de pedepsele ce vor să vie și nu vei slăbi către cele de aici. Bucură-te, că te-a cercetat Dumnezeu! Și cuvântul acela de laudă să-l ai pe limbă: «Certând, m-a certat Dumnezeu și morții nu m-a dat». [...] Iar dacă și drept fiind, te îmbolnăvești de la cele mari, la cele mai mari sporești. [...] Lucrând fapta cea bună, strigă graiurile sfântului care zice: «Sărac și cu durere sunt eu». Desăvârșit te vei face prin aceste două necazuri. Căci zice: «Întru necaz m-ai desfătat». Cu aceste deprinderi să ne iscusim sufletele»”.

Dar mai avem și un alt cuvânt, referitor nu doar la boli, ci la necazuri, în general, mai ales la cele din vremurile noastre: „Părinții Sketis-ului au prorocit pentru neamul cel de pe urmă [...]: «Nu au nicidecum lucrul cei ai nea­mului și rândului aceluia, ci va să le vină lor ispită. Și, cei ce se vor afla lămuriți în vremea aceea, mai mari și decât noi și decât părinții noștri se vor afla»”.

Acest cuvânt este foarte încurajator și înălțător, arătând că există o mântuire a omului prin boli și necazuri, această mântuire pe care Sfinții Părinți o numesc „nevoința de nevoie”, adică o nevoință nu prin postul, rugăciunea și asceza pe care și le autoimpune creștinul, ci una impusă de Dumnezeu, tocmai de aceea chiar mai prețioasă, căci nu este un rezultat al voii proprii ce, de multe ori, poate duce la mândrie, ci este o lăsare cu totul în voia lui Dumnezeu. Dar, pentru a ne lăsa în voia Lui cu adevărat, este nevoie, așa cum spunea Sf. Paisie Aghioritul, „să avem nu doar credință în Dumnezeu, ci și încredere”. Însă această lepădare de sine și mucenicie prin boli și necazuri nu presupune refuzul de a ne trata de boli și de a apela la medici. Este cu totul greșit să presupunem că, deoarece Dumnezeu ne-a dat o anumită boală, înseamnă că El nu vrea să ne vindecăm de ea. Tot Dumnezeu Care a îngăduit boala este și Cel Care a rânduit să existe medici și tratamente, iar suferința pe care aceasta ne-o provoacă servește drept lecție pentru pocăință, fără să fie un fel de pedeapsă capitală căreia nu avem voie să i ne sustragem. Căutând să ne alinăm suferința noi împlinim lucrarea lui Dumnezeu, trecând prin acea perioadă grea cu răbdare și fără să cârtim, întorcându-ne de la păcate și astfel începând o nouă viață.

Despre felul în care trebuie să ne tratăm bolile, Sf. Vasile cel Mare spune în lucrarea sa „Asceticele” că medicina este un dar al lui Dumnezeu de care omul trebuie să se folosească, însă nu punându-și nădejdea vindecării în ea, ci în mila Creatorului. El merge mai departe, împărțind bolnavii în trei categorii: cei care se îmbolnăvesc din pricini naturale și care trebuie să se folosească de arta medicală, cei care sunt bolnavi în urma propriilor păcate și care, pentru a se însănătoși, trebuie să-și lucreze mai întâi pocăința și, în sfârșit, sfinții, îmbolnăviți fie ca prin răbdarea lor să fie rușinat diavolul (exemplul lui Iov), fie pentru a dobândi o mare cunună în ceruri (săracul Lazăr din Evanghelie), fie ca oamenii din jurul lor să nu-i idolatrizeze (cazul Sf. Apostol Pavel). Așadar, Sf. Ier. Vasile cel Mare ne îndeamnă ca, mai înainte de a alerga cu disperare la medici, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne descopere cauza bolii noastre și să ne dea răbdare pentru a o îndura, dar, în nici un caz, să nu disprețuim ajutorul pe care ni-l pot da doctorii.

Medicina duhovnicească este o artă

Medicina duhovnicească este o mare artă, iar preotul, ca doctor sufletesc, fiind icoana vie a Domnului nostru Iisus Hristos, este un artist ce împodobește sufletul omului, ca să poată să semene cu Dumnezeu. Pentru asta are nevoie să-l facă pe bolnav să-și înțeleagă marea misiune sfântă și felul în care poate să o ducă la capăt. Nu trebuie să uităm că pocăința în sine este o mare sfințenie, necesară începând de la treapta cea mai de jos a ierarhiei bisericești (a celui care vine, pentru prima oară, la duhovnic), până la treapta cea mai de sus (a celor care au trecut prin curățirea de patimi, contemplația naturală și au ajuns la sălășluirea în ei a Sfintei Treimi).

Totodată, nu trebuie să lăsăm ca boala să ne copleșească definitiv, căci atunci, nu doar că este posibil să ne revoltăm împotriva lui Dumnezeu, dar ni se poate întâmpla să nu mai avem nici energia necesară și puterea pentru a ne pocăi cu adevărat. Există preoți atât de dedicați, încât spovedesc muribunzi, citindu-le dintr-un îndreptar de spovedanie și punându-i să clipească, atunci când aud păcatele pe care le-au săvârșit, dar nu toți bolnavii sunt dispuși să apeleze la preot, chiar fiind ei pe patul de moarte. Boala gravă, la fel ca și asceza exagerată, are adesea darul de a-i „fura” mințile omului, de a-l face complet neputincios în lupta cu patimile pentru care este nevoie de o trezvie și tărie a minții de care oamenii grav bolnavi adesea nu mai sunt în stare, lăsându-se, mai degrabă, duși de valul gândurilor cele mai păcătoase și trăind, numai din inerție, aceeași viață lipsită de pocăință. Faptul că nu mai pot păcătui trupește din pricina bolilor nu îi împiedică pe bolnavi de la a păcătui cu gândul - păcate mult mai greu de ținut în frâu și, adesea, mult mai periculoase. Mentalitatea care îl face pe om să considere spovedania și pocăința ca pe niște măsuri de forță majoră, să-și aștepte bătrânețea și boala, pentru a apela la preot, este un paradox demonic fiindcă, odată ce oamenii ajung în această stare, nu se mai simt capabili și nici nu sunt dornici să-și schimbe viața, obișnuința spunându-și întotdeauna cuvântul. Alți oameni mor nespovediți nu pentru că nu ar vrea să se spovedească, dacă li s-ar da ocazia, ci pentru că se găsesc în jurul lor destui „binevoitori” care, amăgiți de diavol, dintr-o milă prost înțeleasă, îi lasă să moară mai înainte de a apuca să primească tainele Bisericii. Tuturor acestora preotul este dator să le explice că Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie, fiind unire cu Hristos-Viața, sunt aducătoare de viață, astfel încât, uneori, administrate unui muribund îl scoală chiar și de pe patul morții. De aceea, creștinul nu trebuie să aștepte vremea bătrâneții și a bolii pentru a apela la preot și a-și „trata” bolile sufletești prin pocăință, căci nu se știe niciodată dacă, ajuns în acel punct, va mai avea ocazia de a se pocăi.

Patru moduri de pocăinţă

Trebuie, de asemenea, să nu uităm un cuvânt foarte important al Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul:

„Zic unii, dintre cei ce au cercetat acestea prin Duhul, că sunt patru feluri de iertare a păcatelor: două aici și două în veacul viitor. Fiindcă memoria nu e în stare să-și amintească greșelile timpului întreg, ca omul să se pocăiască aici pentru ele, Stăpânul firii, în iubirea Sa de oameni, a rânduit, cum s-a zis, și pentru noi, cei ce nu ne pocăim, două moduri de pocăință, în veacul viitor. Astfel, când unul păcătuiește aici cu indiferență, dar apoi face bine, tot cu indiferență, fie mișcat de milă sau simpatie, față de aproapele, fie de alte motive filantropice, faptele lui vor fi cântărite, în veacul viitor, la vremea judecății și, văzându-se înclinarea lui spre cele din urmă, va dobândi iertare. Acesta este un mod. Iar al doilea e următorul: Când vreunul e vinovat de păcate, dar, auzind cuvântul Domnului: «Nu judecați ca să nu fiți judecați» (Matei 7, 1), se teme și nu judecă pe nimeni, când cercetează cele făptuite, nu va fi judecat, ca unul ce a păzit porunca. Căci nu uită de făgă­duința dată, prin porunca Sa, Cel atotnemincinos.

Iar celelalte două moduri se referă la iertarea de aici, când cineva, aflându-se în păcate, e lăsat de Providență, cu bun rost, în neajunsuri, în nevoi, în boli. Căci, fără să știe acela, Dumnezeu îl curățește, prin unele ca acestea. Și, dacă acela, încercat în felul acesta, mulțumește, ia plată pentru mulțumire. Iar de nu mulțu­mește, pentru certările de pe urma păcatelor sale, de păcate se curățește, dar încasează pedeapsa pentru nemulțumire. Pe urmă, pentru tot ce păcătuiește cineva, față de oameni, i se dau prilejuri de iertare, cum a arătat cuvântul. Căci, păcătuind cineva față de un om, dar făcând bine altui om, aceeași fire față de care a păcătuit îl și apără.

Dar hula față de Duhul sau necredința, nefiind iertată pentru nici o altă pricină (fără numai dacă se face cel ce a păcătuit credincios), pe drept cuvânt nu va fi iertat, cel ce-și încheie viața în necre­dință, pentru păcatul necre­dinței” (Sf. Cuv. Maxim Mărturisitorul „Cuvânt ascetic, Capete despre dragoste, Capete teologice, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, Tâlcuire la Tatăl nostru”, trad. de pr. stavrofor prof. dr. Dumitru Stăniloae, coll. Filocalia, vol. 2, Ed. Apologeticum, pp. 271-272).

„Și sunt trei ceasuri în care sfinții îngeri tămâiază. Primul este acela când sunt citite Sfintele Scripturi, căci ei zboară atunci împrejur, dorind să asculte cuvintele Duhului Sfânt. Al doilea este atunci când cineva se roagă și vorbește cu Dumnezeu. Al treilea este atunci când cineva este chinuit pentru iubirea lui Hristos. Atunci ei îl miruiesc și-l tămâiază pe luptător, pentru a-l face mai înflăcărat în lupta pentru credință” (PC pr. Nichifor, preotul Marii Biserici Hagia Sophia, Viața Sfântului și de Dumnezeu purtătorului părinte Andrei cel Nebun pentru Hristos, trad. Constantin Fădur, Ed. Stella Orientalis, Iași, 2014, p. 54).

Cu alte cuvinte, pentru suferință, omul este și tămâiat și miruit de îngeri, mireasma rămânând în el, făcându-L asemenea cu Hristos, cu condiția să sufere pentru iubirea Lui, adică luptând chiar și în boală pentru mărturisirea dreptei credințe.

Fără a fi mulțumitor în toate, bolnavului îi vor fi spălate toate păcatele, dar se va împovăra cu păcatul cârtirii, care, sporind odată cu ea, nu va putea fi curățat. Bolile sunt adevăratele noastre leacuri, dar boala cea grea a cârtirii este atât de perversă, încât sporește tocmai prin acest leac.