Dependență și independență duhovnicească

Perioada Postului Nașterii Domnului oferă prilejul necesar de a ne apropia de înțelesurile Întrupării Domnului ca eveniment marcant în istoria mântuirii lumii. Tendința de distanțare a oamenilor față de mărturisirea acestei realități propovăduite de către Biserică se observă de la an la an. Asaltați de diverse abordări, de cele mai multe ori mercantile, și pe alocuri slab fundamentate religios, sumedenia variantelor de pseudoserbări închinate unui Crăciun cel mult social denaturează și destructurează noțiunea fundamentală a Întrupării Domnului, prăznuită la Crăciunul creștin. Legătura cu învățătura principală a Bisericii presupune o interesantă dependență duhov­nicească cerută de către acest organism divino-uman fiecărui credincios. Pe de altă parte, este necesară și o independență creativă, oferită de libertatea cu care este înzestrat omul. Limitele și punctele definitorii ale acestor două axe fac subiectul temei propuse.

Societatea contemporană traversează o perioadă în care pericolul sincretismului religios pare să fie în continuă creștere. Înstrăinarea față de Biserică, ignoranța, accesul facil la majoritatea resurselor digitale, ușurința cu care circulă informațiile de tot felul, precaritatea educației religioase și, pe alocuri, lipsa unei concepții unitare a factorilor de decizie fac să coabiteze multiple detractări ale unor înțelesuri pe care instituția Bisericii le are în componența ei ființială. Adevărurile de credință, cu tot ceea ce rezultă din ele, asigură o dependență a membrilor Bisericii conturată într-un apelativ des întâlnit în limbajul eclesiastic: credincioșia. A fi credincios înseamnă a avea, în înțeles foarte echilibrat, un soi de dependență față de valorile care alcătuiesc corpusul bisericesc. Fidelitatea pe care fiecare credincios al Bisericii celei Una o deține prin intrarea baptismală, urmată de primirea celorlalte Sfinte Taine, îl califică pe om să intre într-o relație de dependență sănătoasă. Omul, ca receptacul al Harului dumnezeiesc oferit prin Sfintele Taine, are șansa să devină un credincios altoit pe mlădița Bisericii. Seva care îi asigură viața împlinitoare presupune o dependență salvatoare.

Întruparea Domnului - realitate ce nu poate fi substituită

În căutările sale și în setea ancestrală după veșnicie, omul are nevoie de o dependență care să îi asigure un areal propice asimilării învățăturilor celor bune. Oricât de mult s-ar încerca evitarea mărturisirii Întrupării Domnului la Crăciun și prin aceasta relativizarea mărturisirii unei Prezențe continue a Domnului în lume prin Tainele și lucrările bisericești, realitatea apropierii Domnului de uman nu poate fi înlocuită. Întruparea s-a realizat și nu se va șterge. Ea presupune însă o participare activă în viața Bisericii. Surogatele disimulate în crearea unor atmosfere pretins religioase, dar fade și uscate teologic, nu pot aduce bucuria împlinitoare adusă de coborârea Domnului în trup, trăită eclesial. Este însă Întruparea o temă care ne ­bucură cu adevărat ființial? Ne transformă vestea Nașterii Domnului în credincioși așezați în lucrarea duhovnicească a Bisericii? Suntem conștienți că facem parte dintr-o Biserică ce se propune și se oferă lumii ca Trup al Domnului? Dacă privim în adâncul nostru cu maximă sinceritate poate că vom mărturisi că mai avem multe de limpezit în viețile noastre pentru a ajunge în fața unor răspunsuri care să onoreze întrebările de mai sus. În lucrarea noastră intervine o binevenită dependență duhovnicească, ce are rolul să asigure stabilitatea adevărurilor în care credem. 

Independența duhovnicească și Taina celui Nevăzut

În mod paradoxal, pentru însușirea unei independențe duhovnicești echilibrate este necesară conștientizarea unei dependențe edificatoare, fără de care nu se poate realiza relația dintre oameni și Dumnezeu. Manifestarea unei independențe duhovnicești indică abordarea potrivită atunci când atât factorii de decizie dintr-o anumită comunitate (de regulă, personalități care animă viața eclesială), cât și cei predispuși la derapajele aderării la practicarea mutilată și nepotrivită a credinței țin seama de un principiu esențial, pentru ca echilibrul între dependență și independență duhovnicească să devină viabil. În procesul creșterii duhovnicești, pe toate palierele însușite de către Biserică, raportarea va ține cont de Prezența în numele căreia se săvârșește orice act al Bisericii. Atât din partea slujitorului bisericesc, cât și din partea celui care îmbrățișează propunerile unei autentice vieți conturate de Biserică, se cere luarea în considerare a faptului că, în lucrarea sa, Biserica este asistată și între­ținută de Taina celui Nevăzut, de Prezența harică a celui ce îi permite, în mod liber, săvâr­șitorului actelor de cult să lucreze cele sfinte în numele Său. Expresie a Întrupării Domnului, lucrarea sacramentală a slujitorilor bisericești coordonează atitudinea echilibrată a manifestării atât a dependenței, cât și a inde­pendenței duhovnicești a membrilor Bisericii. Ambele axe, paradigme de lucru ale Bisericii, fundamentate pe actul Întrupării Domnului, pot crea vectori care antrenează ființa omenească în procesul amplu de desăvârșire la care este chemat omul. Situațiile care cer o anume dependență, dar care asigură o credincioșie statornică, precum și cele care cer o atitudine curajoasă de independență, ca examen practic al unei maturizări duhovnicești, fac din viața Bisericii o manifestare vie a unei realități care indică Prezența Tainei celui Nevăzut care îl ajută și pe credincios să-și însușească o independență necesară creșterii duhovnicești. Independența duhovnicească nu presupune încrâncenări, însingurări sau contradicții fără sens, ci tocmai deschideri autentice conștiente în calea progresului duhovnicesc pe care îl oferă Biserica prin activitățile ei. Inde­pendența duhovnicească înseamnă, așadar, o stare de libertate a omului credincios care știe să rămână sub aripa protectoare a Bisericii cu toată personalitatea eliberată de neîmplinirile ființei sale. Asumându-și în acest mod independența duhovnicească, credinciosul trăiește șansa eliberării de risipirea egocentrică regăsită în variantele amăgitoare de abordări pseudoreligioase ale Crăciunului.

Taina Spovedaniei între dependență și independență duhovnicească

Cea mai la îndemână formă de însușire a raportului potrivit dintre dependența și independența duhovnicească se poate observa în atitudinea cu care se săvârșește Taina Spovedaniei, necesară fiecărui credincios în progresul său. Bazată pe mandatul primit de Apostoli de la Mântuitorul Iisus Hristos: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer  (Matei 18, 18), Mărturisirea oferă matricea abordării potrivite dintre depen­dența și independența duhovnicească. Arta de a-l îndruma pe credincios să se simtă în prezența Mântuitorului Iisus Hristos, Care stă nevăzut, primind mărturisirea lui (conform atenționării din Molitfelnic), face din Spovedanie cadrul general care trebuie luat în considerare foarte serios în toată activitatea Bisericii. Independența nu înseamnă asumarea unor decizii de dragul liberului arbitru pe care îl deține omul, ci angajări limpezi în procesul de auto­educație pe care o persoană matură se presupune că și-l dorește. Ea trebuie să fie îndrumată tocmai în această direcție. Nevoia auto­depășirii nu împiedică manifestarea unor acțiuni creative în actul mântuirii. A fi creativ presupune ocazia de a asuma o independență care nu înseamnă doar alegeri punctuale, selective, ci trăirea unui mod de viață care este propus de duhovnic, ca gură a lui Hristos, cu autoritatea funcțio­nării în numele Lui și asumat în mod liber de credincios printr-o indepen­dență duhovnicească autentică ce se va manifesta în puterea de a se autogestiona, fără iluzii egoiste și cu convingerea că în alegerile sale acesta este însoțit de asistența concretă a Domnului prin slujitorii Săi. Aceasta din urmă devine ecoul și întruparea asumării depen­denței duhovnicești primordiale. Întruparea Domnului asigură în acest mod atât dependența, cât și independența duhovnicească a credincioșilor, de aceea Crăciunul trebuie văzut ca Taina angajării oamenilor în relația lor conștientă cu Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic (Ioan 5, 15).