Educația - arta conversației despre lucrurile bune

La fiecare început de an școlar, revistele, care ­încă se mai respectă în demersul lor de a produce cultură, abundă de ­articole, evaluări și studii despre necesitatea și modul în care se va desfășura actul educa­țional, trecut mereu printr-o grămadă de ­reforme. Este normal să cauți în relația școală-părinte-elev cea mai bună formulă de supraviețuire în fața ­timpului, dar și cea mai eficientă coeziune a ­procesului de educare.

Se vorbește din ce în ce mai mult de im­por­tanța educării pă­rin­ților, dar, în aceeași măsură, e la fel de necesară și educarea profesorilor alături de elevi. Evoluția societăților capitaliste a adus în atenție profilul super-tehnicizat, corporatist, ­dominat de o cultură a internetului în care se simt foarte acasă nativii digitali.

Dacă ai curiozitatea să ur­mă­rești preț de câteva ore rețelele de socializare, ai senzația că te afli în fața unor adolescenți închiși în camerele lor, care își alimentează frustrarea cauzată de diferența crescândă între mediocritatea vieții lipsită de ideal și multitudinea de posibilități pe care ți le oferă spațiul virtual.

Nu scapi de anxietate ­oricât de mult ai intra pe rețelele de socializare

În cartea „Inginerii haosului”, Giuliano da Empoli explică ­nevoia ființei umane de validare socială și modul în care rețelele de socializare hrănesc această nevoie. Fiecare „like” este o mân­gâiere adusă egoului nostru și un semn de validare. Această ­nouă formă de realitate transformă de-a dreptul relațiile pe care persoanele le întrețin între ele și cu societatea în ansamblul ei.

Nu știu care este profilul psihologic al adolescentului de azi, dar îl văd din ce în ce mai anxios, blazat, fără dorință de viață, însingurat chiar și atunci când așteaptă validarea din partea semenilor săi, tocmai în condiția de distracție maximă.

Horia-Roman Patapievici spunea undeva că principiul edu­cației stă în „conversația neîntreruptă” la care e adus sufletul celui educat. Dar pentru a ajunge la această stare e nevoie de un mediu care să fie validat de tânăr prin apar­tenență. Dacă omul vrea să facă ceva din viața lui, e necesar să se ridice spre lucrurile mai ­înalte, „cele care, în momentul cuprinderii lor, ridică gândirea pe cea mai desăvârșită treaptă de inteli­gență a vieții”, adică a principiilor pe care intelectul le poate percepe cu sufletul.

Virtualul internetului și realitatea persoanei

Dincolo de orice formare academică, deloc de neglijat, este nevoie de o conversație neîntreruptă despre toate lucrurile pe care știința a decis că e neserios să vorbim despre ele.

E greu să stabilești un dialog între generații atâta vreme cât nu ești interesat de realitatea întâlnirii și de nevoia de a ieși din „virtualul” internetului în realitatea persoanei.

În definitiv, orice act educa­țional este nu doar un act de edificare, ci și unul de construcție. Gabriel Liiceanu amintea în dialogurile cu domnul Pleșu de Noica, maestrul lor, care le vorbea despre educația înțeleasă ca „spirit cultivat”. Un spirit care ar putea reforma lumea dacă elementul prim al construcției - ­cărămida - ar fi de calitate.

E greu de înțeles azi că edu­cația nu înseamnă dobândirea de diplome și doctorate și nu se identifică neapărat cu o carieră. Nu livrează doar cunoștințe/ informații, ci „stări de spirit”, ­vorba lui Noica. Educăm și pentru a forma și transforma, pentru a crea bune deprinderi și pentru a stimula înclinația tânărului spre virtute. O educație rotundă, spunea Andrei Pleșu, înseamnă și o formare de caractere, de oameni deplini, responsabili, de fapt de oameni vii.

Ce mai înseamnă azi un om virtuos și în ce măsură societatea de azi îl mai dorește? Punem preț pe o multitudine de formări de „dezvoltare personală” care nu par a pune preț pe valoarea persoanei în raport cu comunitatea de oameni, ci cu resursele individuale de exacerbare a eului.

Omul simfonic e ceea ce dorim să creeze școala

Poate ar trebui să regândim raportul dintre virtuțile lui Platon: justiția, fermitatea, pru­dența și cumpătarea, și cele teologale ale Sfântului Apostol Pavel: credința, nădejdea și dragostea. Atunci poate am avea „omul simfonic” de care vorbea Pleșu.

Cum poți ajunge la această formă de educație fără o „con­versație neîntreruptă”? Să ne gândim în ce măsură mai suntem dispuși astăzi spre dialog și cât de mult ne obligă această artă a conversației. De la „Dialogurile” lui Platon la cele dintre Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, lumea a căutat mereu o măsură a dialogului când a dorit să evolueze. Chiar dacă suntem sceptici, nu poate exista un veritabil progres educațional fără dialogul dintre școală-părinte-elev, în aceeași măsură în care trebuie să recunoaștem că locul în care se imprimă adevărata cunoaș­tere este sufletul omului, dacă ar fi să-i dăm crezare lui Platon.

Din păcate, trăim într-o vreme a ignoranței educației, în ciuda proiectului de țară „România educată” sau a încercărilor temerare de schimbare la nivel educațional a criteriilor de competențe.

Poate ar fi mai nimerit să le transmitem tinerilor, prin exemplul personal, cuvântul Sfintei Scripturi: „Fiule, de când ești tânăr, alege învățătura și pân’ la căruntețe vei afla înțelepciune. Lucreaz-o ca un plugar, ca un semănător, și așteaptă-i roadele bune, căci pentru o vreme te vei trudi ca s-o lucrezi, dar în curând îi vei mânca roadele” (Sirah 6, 18).

Arta conversației devine în acest sens un factor al calității unei vieți colective în care fiecare din noi putem aduce o contribuție substanțială și personală la ­ridicarea nivelului mediu de ­cultură, care poate transforma climatul social într-unul mai uman și, de ce nu, mai rafinat.