„Mami, tati, mă auziți?”. Înstrăinarea digitală

Dezechilibrele produse de abuzul de tehnologie, la nivel personal, se răsfrâng și asupra mediului în care copiii trăiesc, în mod deosebit asupra familiei, care li se pare, într-o astfel de situație, un mediu limitativ și restrictiv, chiar coercitiv, atunci când impune limite sau un program de utilizare clară a tehnologiei. Părinții sunt considerați de „nativii digitali” a face parte dintr-o altă lume, înapoiată, în comparație cu vremurile prezente, și de aici izbucnește un adevărat „conflict între generații”: părinții, adepți, din propria experiență, ai unei copilării bazate pe joaca în natură și alături de alți copii, și generația „i-Kids”, a căror copilărie și adolescență se petrec tot mai mult în umbra și în anonimatul ecranelor.

Nu este de mirare faptul că, în prezent, copiii sunt tot mai rar văzuți jucându-se, în timpul liber, cu alți copii, în afara orelor de educație fizică sau a acti­vităților prevăzute în programa școlară. Ne provoacă fiori rezultatul unei cercetări, care constata că, în prezent, copiii petrec mai puțin timp în natură, afară, ­decât deținuții, în închisori de maximă siguranță (Anne-Lise ­Ducanda, în colaborare cu Berenice Bouty, Copiii în fața ecranelor. Cum îi protejăm, traducere din limba franceză de Carmen Dobre, prefața ediției în limba română de Diana Stănculeanu, Editura Corint, București, 2023, p. 53).

Probabil că, într-un viitor apropiat, locurile de joacă, altădată adevărate spații în care, în compania altor copii, se dobândeau abilități fundamentale pentru viață, ar putea fi abandonate, devenind pustii, copiii petrecându-și cea mai mare parte a timpului în camera proprie și în fața ecranelor, izolați chiar și de ceilalți membri ai familiei. Cercetări recente observau că un tată american obișnuit petrece 38 de ore pe săptămână în compania ecranelor, însă cu soția petrece doar 24 de minute și cel mai des pentru a discuta probleme administrative ale familiei și nu afective, iar cu copiii săi petrece 3 minute și jumătate săptămânal, pentru a-i corecta și certa, atunci când nu au grijă de camera lor, când nu își fac temele „la comandă” sau au un comportament care îi displace (Adina-Brîndușa Baciu, Adicția digitală - boală a societății post­moderne, Editura Pro Universitaria, București, 2019, p. 82). S-ar putea ca aceste cifre, colectate acum două decenii, să se fi modificat, în sensul creșterii timpului petrecut cu tehnologia, însă proporția sau diferența dintre timpul consacrat acestor tipuri de relații s-ar putea să se fi păstrat sau chiar deteriorat.

Dacă altădată, până la pătrunderea tehnologiei și a ecranelor, copiii erau văzuți jucându-se în fața casei sau a blocului, aceste spații, tot mai mult răpite, în orașul contemporan, de circulația autovehiculelor, vor deveni „periculoase”, în comparație cu pseudosentimentul pe care îl au unii părinți că, în familie, copiii sunt deplin protejați. Nu însă și de provocările care vin din afară, prin intermediul ecranelor, care aduc o întreagă lume în casă, în dormitor, sub pătură. Dacă nu îi vom mai vedea pe copii în spațiile de joacă sau în fața blocurilor, atunci, trecând, seara, pe sub fereastra camerei lor, ni-i putem cu ușurință imagina stând în fața ecranului, după umbrele de culori, derulându-se tot mai rapid și reflectându-se pe pereți și ferestre. Iar aceasta, în multe cazuri, în tandem cu luminile produse, în camera alăturată, de ecranele părinților, respectiv soții, care se recreează urmărind împreună programe de divertisment, sau individual, fiecare cu dispozitivul și preocupările proprii.

Redescoperirea conversaţiei

Am putea spune despre astfel de soți, părinți și copii că se află atât de aproape fizic, dar atât de departe emoțional, datorită ­tehnologiei care îi introduce, separat, într-un adevărat „Eldorado” virtual, dar și într-o reală ­„apocalipsă a comunicării” sau, dacă vrem să folosim titlul unei lucrări, publicată de Sherry Turkle, o cunoscută cercetătoare de la MIT (Massachusetts Institute of Technology - SUA) - Singuri, împreună. De ce așteptăm mai mult de la tehnologie și mai puțin unii de la ceilalți (Shery Turkle, Alone Together. Why we expect more from technology and less from each other, Basic Books Printing House, 2017). Ca remediu, a alcătuit și publicat un alt volum sugestiv, intitulat de această dată Redescoperirea conversației. Puterea dialogului în epoca digitală (Sherry Turkle, Redescoperirea conversației. Puterea dialogului în epoca digitală, traducere din limba engleză de Teodora Maftei, Editura Humanitas, București, 2023).

Unele dintre cele mai utile recomandări făcute părinților de către specialiști, pentru a-i ghida eficient prin universul digital, sunt: „Joacă-te cu el; vorbește mult cu el; ieși cu el în fiecare zi; încurajează-i experiențele senzoriale: să ducă la gură, să meargă desculț; să atingă nisipul, apa, frunzele. Lasă-l să se murdărească; mângâie-l, masează-l, pentru a-l ajuta să-și simtă corpul; îndepărtează jucăriile luminoase și sonore care bombardează copilul cu stimuli asemănători ecranului; oferă-i afecțiune și atenție, cu cât mai puțin stres și cu cât mai mult calm posibil; nu-i interzice stereotipiile sau gesturile repetitive, dar încearcă să-l dirijezi cu blândețe către altceva, cu o jucărie, un cântec, o îmbră­țișare, o ieșire din casă; sta­bilește-i obiective relaționale (împărtășirea de emoții și momente de viață), nu obiective educa­ționale (recitarea cifrelor, literelor și culorilor): acestea vor veni mai târziu; rămâi calm, chiar dacă cel mic face crize mai mult sau mai puțin impresionante. Aceste crize vor trece. Rămâi cât mai calm posibil și dirijează-i atenția spre alt­ceva, cu o îmbră­țișare, o jucărie, o melodie; cere ajutor de la cei din jur și de la specialiști, dacă situația devine prea dificil de gestionat” (Anne-Lise Ducanda, în colaborare cu Berenice Bouty, Copiii în fața ecranelor..., pp. 123-124).