Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Analiză Omul - între geniu, erou și sfânt. Afirmațiile modernității

Omul - între geniu, erou și sfânt. Afirmațiile modernității

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Analiză
Un articol de: Pr. Alexandru Ojică - 13 Iun, 2021

Pe frontonul Panthéon-ului din Paris stă scris: „Aux grands hommes la patrie reconnaissante”. Clădirea, inițial biserică închinată Sfintei Genoveva, ocrotitoarea Parisului, în prezent cu rol de necropolă națională, ne arată, într-un mod clar, direcția modernității în privința oamenilor și a catalogării lor. ­Propriu-zis, marii oameni ai patriei au în ­viziunea republicii statutul de geniu sau de erou, pe când apelativul de sfânt nu apare menționat. Pe de o parte, acesta este un ­lucru firesc, pentru că nu statul trebuie să recunoască sfințenia unui om, ci Biserica prin credin­cioșii ei. Dar, pe de altă parte, ­este vorba de un semn al celor două stări posibile în viziunea statului laic cu privire la desti­nația și memoria unui om. El poate fi ­în cel mai bun caz geniu sau erou.

Geniul, de cele mai multe ori, stârnește admirația celor din jurul său. Filosoful Constantin Noica, în Jurnalul de idei, amintea că „până la proba contrarie, orice om are o sămânță de geniu. Toată problema e să fie amabil cu societatea și să se supună la încercare, să aibă o formă de pietate, să vadă dacă nu cumva are să ne spună o noutate”. Premisele lui Noica pleacă de la o bună credință a omului care își punea darul în lucrare pentru a găsi și exprima „noul”. Direcția creatoare a geniului este afirmată de filosoful de la Păltiniș pentru că geniul este membru al socie­tății, deși, pe alocuri, neînțeles și marginalizat. Cu toate acestea, geniul are, de regulă, și o componentă evidentă a individualismului, lipsindu-i adeseori noțiunea de colectiv, de comunitate, el fiind, prin însăși natura lui, îndreptat spre sine. Nu în ultimul rând, spune Noica, geniul trebuie să ­aibă o formă de pietate, adică să aibă și un simț al spiritualului, ceea ce din păcate, în postmodernitate, nu mai pare necesar. Simțul verticalei, al căutării lui Dumnezeu, este indispensabil oricărei societăți pentru trăinicia ei. Horia-Roman Patapievici amintea în Omul recent că „geniul propriu al modernităţii este să slujească tot ceea ce este înalt şi nu îi aparţine. Iar ce anume este ­înalt, numai tradiţia poate spune. Dimpotrivă, geniul rău al modernităţii este ca omul să se conceapă pe sine ca scop ultim al vieţii”. În același timp, geniul are și această componentă negativă prin care este numit spiritul, demonul, ființa supranaturală (bună sau rea) care în credințele celor vechi veghea asupra sorții unui om. Dar excluzând ideea de verticală și indirect tradiția, modernitatea nu s-a lipsit de un geniu rău, ci, dimpotrivă, l-a asumat ca fiind scopul ei în sine. De aceea, tot în Omul recent, Horia Patapievici sublinia faptul că „am uitat că inteligenţa noastră, formată de moştenirea Greciei antice şi de Evul Mediu creştin, are cu necesitate doi plămâni: cultura şi tehnica. Cancerizând cultura prin profesarea unui suprematism al tehnicului, inteligenţa a rămas să respire cu un singur plămân, ameninţat şi el, prin simpatie, de sufocare”.

O altă categorie de oameni apreciați la justa lor valoare conform viziunii lumii acesteia e dată de ceea ce numim generic „erou”. Eroul s-a făcut remarcat, cu predilecție, prin faptele sale de vitejie, prin apărarea onoarei poporului din care face parte și și-a dobândit un loc bine conturat în panteonul oricărei națiuni. Desigur, există și personaje și figuri antagonice, analizate mai bine de istorici. Eroul se bucură de o apreciere, uneori încă din timpul vieții, primită de la concetățenii săi, iar autoritățile de stat îi recunosc meritele ­deosebite și contribuția vitală în bunul mers al societății din care face parte prin diferite ordine pe care i le înmânează. Dăinuirea eroilor în memoria colectivă, ­făcută și prin intermediul imnului național, de exemplu, nu e doar un act de recunoaștere și de recompensare a meritelor lor, ci și de confirmare la nivelul întregii societăți a coordonatei oferite de erou. Simbolismul eroului e unul cu o valoare universală, dar cu un mesaj sensibil diferit de cel al sfântului.

„Când nu e necesar să schimbi ceva, e necesar să nu-l schimbi” 

Scriitorul francez Georges ­Bernanos, autorul romanului „Journal d’un curé de campagne” (tradus și în limba română), spunea, printre altele: „Singurele compe­tențe pe care le recunosc sunt geniul și sfințenia”. Sfin­țenia apare în paginile Sfintei Scripturi nu numai ca o poten­țialitate, ci ca o realitate pe care creștinii o pot trăi parțial în această viață în pregătirea lor pentru viața veșnică. De aceea, alături de porunca lui Dumnezeu din ­Vechiul Testament, „Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Leviticul 11, 44), regăsită și în Noul Legământ, „Fiți sfinți pentru că Eu sunt Sfânt” (1 Petru 1, 16), reprezintă de fapt o sinteză a coordonatei principale a vieții omului: viețuirea conform voii lui Dumnezeu duce la sfințenie.

Geniul îl admiri, eroului îi ești recunoscător, iar sfântului te rogi. Fiecare statut, distinct unul de altul și specific vocației omului, dar și libertății fiecăruia, arată multitudinea darurilor și modul cum acestea pot fi lucrate. Nichifor Crainic considera că sfințenia este împlinirea umanului, un adevăr dacă e să privim în mod ființial. Celelalte două categorii, geniul și eroul, poartă amprenta mai mult a orizon­talității, a lumii de aici și acum, cu năzuințele și drumul ei. Sfântul, spre deosebire de ceilalți, are această direcție a verticalității. Una dintre cântările Duminicii Tuturor Sfinților punctează tocmai acest aspect: „Apostolii împreună cu prorocii, învă­țătorii cu cuvioșii, drepții împreună cu toți sfinții mucenici și, dintre femei, cele care s-au luptat și cu dragoste au pustnicit, mulți­mea sfinților și cetele drepților să fie lăudați cu sfinte cântări, ca niște moștenitori ai Împărăției cerești și locuitori ai raiului”.

Un dicton foarte apreciat de conservatori îi aparține lui ­Falkland: „Când nu e necesar să schimbi ceva, e necesar să nu-l schimbi”. Mergând în această logică, ar trebui ca fiecare din cele trei categorii să-și păstreze locul și specificul. Ce unește în mod fundamental un geniu, un erou și un sfânt e umanitatea lor, dar în același timp firea lor omenească îi deosebește în aceeași măsură prin direcția în care este folosită și prin modul în care și-au folosit abilitățile cu care au fost înzes­trați. De aceea, chiar și în societatea europeană din ce în ce mai secularizată, într-o percepție practică știm că zilele libere, de regulă, coincid cu marile sărbători religioase, cu evenimente din istoria mântuirii și nu cu momente dedicate geniilor sau eroilor.

Citeşte mai multe despre:   Ziua Eroilor