Tinerii și societatea 5.0

Demersul acestor ­rân­duri este prilejuit de lectura a două texte din noua revistă „Mitropolia Ardealului” semnate de doi tineri teologi: Paul Aranyoși și Laurențiu-Marian Antonescu, care aduc în discuție frământările tinerei generații într-o societate care își redefinește paradigmele culturale într-un ritm accelerat. Nu pot să nu sesizez, din cele două texte, „creionarea” unei generații măcinate de anxietate, frică, depresie, lipsă de sens, suicidară, descriind, de fapt, elementele definitorii ale unei părți importante din societatea de azi. Paul Aranyoși încearcă câteva „exer­ciții de altoire pe ideal”, iar Laurențiu Antonescu ne propune un „boost motivațional” care să dea tinerilor dorința de cu­noaștere.

Ne întrebăm mereu ce tip de educație este potrivit pentru vremea pe care o parcurgem indiferent de curentele în care ne-am format.

Am rămas marcat de o carte pe care celebrul romancier peruan Mario Vargas Llosa a scris-o acum 10 ani, „Civilizația spectacolului”, în care face o radiografie a lumii arătând modul în care s-au transformat socie­tățile într-o cultură a divertismentului ce a pierdut orice interes față de intelectuali și ne-a făcut să înțelegem rolul neînsemnat pe care îl are gândirea în această civilizație a spectacolului. Este uimitor ce salt infor­mațional s-a declanșat în acești 10 ani și ce modificări a adus în redefinirea societății. Problema majoră este dată ­întrucâtva de transformarea informației în instrument de divertisment. Llosa avertizează nu doar despre modul în care se deteriorează cuvântul, ci și despre modul cum imaginea ia locul cuvântului.

Într-un articol recent, „Societatea 5.0 - să nu ne fie frică!”, Sever Voinescu descria acest tip de societate supersmart ca fiind dominat de inteligența artificială. Va trebui să înțelegem că avem nevoie de o regândire la nivel familial, educațional și bisericesc a nevoilor tinerilor de azi din perspectiva noilor provocări.

A ne lamenta continuu pentru ce se întâmplă nu mi se pare o soluție salvatoare pentru nimeni. Iar a refuza dialogul intergene­rațional nu mi se pare o formă de progres pe termen mediu și lung. Dincolo de orice proiect viabil, voluntar și social, pe care l-am putea organiza prin școală și biserici, e nevoie de o mare disponibilitate de dialog la nivelul „făpturii”, între maestru și discipol. Răbdarea de a sta de vorbă, de a „vorovi”, cum ar ­spune Noica.

Societatea are nevoie de dialog. Nu pot să uit ideea Patriarhului Bartolomeu, care spunea că dialogul este începutul unui lung și răbdător proces de con­ver­sație,  este o cale de a învăța cum să asculți pentru a auzi, dar, în același timp, este și o formă de comunicare a liber­tății personale ce devine interpersonală. Nu poți vorbi de libertate personală refuzând relaționarea cu „aproapele”, decât dintr-o perspectivă egoistă, pentru că libertatea însăși este o formă de ­„cuminecare” cu celălalt.

Societatea 5.0 este o societate în care inteligența artificială va putea conecta toate informațiile existente și le va putea livra pe cele relevante ca soluție pentru orice problemă. Ea vizează și apariția unei societăți orientate spre egalitate socială care să rezolve noile provocări: îmbătrânirea populației, depopularea și polarizarea socială.

Ar fi de ajutor în înțelegerea fenomenului lectura cărții lui Jamie Susskind, „Politica viitorului. Tehnologia digitală și societatea”, în care autorul explică pe larg impactul tehnologiei artificiale asupra societății.

O lume în care miliarde de obiecte de uz curent, de la îmbră­că­minte la aparate electrocasnice, vor fi dotate cu putere de procesare, echipate cu senzori și co­nectate la internet. Frigiderele vor monitoriza ceea ce mâncăm, vor actualiza lista de cumpărături online, cuptoarele și mași­nile de spălat vor răspunde la comenzi vocale, cafetierele ne vor pregăti cafeaua în clipa în care vom coborî din pat. În spațiul public, coșurile de gunoi inteligente vor ști când s-au umplut, șoselele vor ști când apar crăpături, iar rafturile magazinelor când s-au golit. Și exemplele ar putea continua. Tehnologia va deveni din ce în ce mai conectivă. Susskind ne avertizează că nu este vorba de transformarea realului în virtual, ci despre a face ca virtualul să pară real. Am putea ajunge într-o realitate mixtă, în care cele două să fie atât de avansate, încât lumea digitală și cea materială să devină imposibil de distins. Într-o astfel de lume va fi greu să ne dăm seama unde începe și unde se sfârșește tehnologia.

Ceea ce ne sperie e legat de viața oamenilor care va fi măsurată din ce în ce mai mult, acțiunile, exprimările, mișcările și emoțiile vor fi înregistrate ca date, selectate, stocate și prelucrate de sistemele digitale. Va depinde de cine le va folosi și în ce scop pentru că modalitatea ultimă de exercitare a puterii asupra oamenilor fără a folosi forța sau a-i supune supravegherii este să controlezi ceea ce știu și ceea ce gândesc despre lume. Este o formă de „control al per­cepției”.

Despre o astfel de lume trebuie să vorbim când punem în discuție „frământările” tinerilor de azi. Vorba lui Georges Bernanos prinde parcă alt înțeles acum: „Lumea modernă este o conspirație împotriva oricărei forme de viață interioară”. ­Psihologii atrag atenția asupra înclinației spre exces a individului „hipermodern”, al cărui defect este „excesul de inexistență” ­raportat la nivelul dependenților de internet, de forumuri de tot felul, în care poți să te joci cu identitatea. Pe acest fond apar și lipsa de sens, anxietatea, frica, depresia etc.

Trebuie să fim onești în a afirma că noile tehnologii au realizări remarcabile de informare, iar  întrebuințările lor în spațiul virtual sau în munca diurnă sunt mai mult decât eficiente.

Într-un studiu recent, „Gene­rația internetului în oglinda tânărului bogat. Considerații despre decorul vieții recente, la granița dintre teologie și noile tehnologii” (revista Horeb nr. 2/2020), părintele Sorin Mihalache prezintă trei factori agra­vanți pentru viața hiperconectată: creșterea frecvenței utilizării dispozitivelor digitale și a conexiunii la internet în rândul adulților, tinerilor și copiilor; democratizarea conținuturilor și liberalizarea distribuirii lor și volumul și diversitatea materialelor disponibile în web, care înregistrează o creștere accelerată.

În acest context, marcat de ceea ce Llosa numea „cultură light”, în care viața e sufocată de divertisment digital, e greu să descoperi chemarea lui Hristos fără o dorință de schimbare destul de radicală. Atunci e nevoie de dialog duhovnicesc care să ne ajute să ne distanțăm de între­buințarea pătimașă a lucrurilor lumii, dacă dorim o viață în ­Hristos. Atunci când tânărul va cunoaște „ținta”, drumul va fi însăși experiența.

Se încearcă o sumedenie de definiții în ceea ce înseamnă pastorația tinerilor. Nu cred că ducem lipsă de definiții, ci de pregătirea sistematică și continuă a preoților pentru aceste provocări noi care vor trebui să ne scoată din confortul pastoral, anchilozat în cult și lipsit de mobilitatea/disponibilitatea dialogică ce se transformă de cele mai multe ori într-un monolog ­moralizator.

Este necesar să ne îmbogățim atât cunoștințele teologice, cât și cele complementare: psihologie, sociologie, științele educației, neuroștiințe... va trebui să ținem pasul cu tehnologia dacă vrem să avem un dialog constructiv și vindecător cu tinerii de azi. Abia apoi putem pregăti terenul întâlnirii cu Taina. E nevoie de multă răbdare și dragoste pentru a-i ține aproape pe tineri. Dar mai avem nevoie de o calitate care e malformată grotesc de societatea de azi - autenticitatea. Ea e cheia de a ajunge la Hristos și implicit la sufletul tinerilor.

În cartea „Propovăduirea Evan­gheliei în era digitală”, părintele Liviu Manci ne propune mai multe moduri de abordare a dialogului cu tinerii. Mi-a plăcut „prospețimea” metodelor și analizelor care deschid perspective interdisciplinare. El e convins că în lumea tinerilor nu poate intra orice preot și că e nevoie să poți vorbi pe limba lor, cunoscându-le lumea. Analizele pe ­care le face sunt foarte subtile, aș menționa câteva doar ca titlu, din lipsă de spațiu mai mult: să nu blamăm ce apreciază tinerii; să le apreciem întrebările; să le cunoaștem lumea; să fim discreți și neinvazivi; să fim filantropi și în plan secund să ajutăm Biserica să aibă aplicații mobile destinate special tinerilor, aplicații care nu vor înlocui „realul” întâlnirii euharistice și necesitatea părintelui duhovnicesc. Dar pentru validarea lui de către tânăr e nevoie de dialog, în care maestrul nu-și impune propria pre­zență discipolului, ci doar transmite, deschide și așază pe cale.

Vorba părintelui Scrima: ­„Părintele spiritual este cel în care capătă chip această întâlnire dintre aspirația fiului duhovnicesc și revărsarea fără măsură a harului. El le acordează și le modelează în ritmurile unei vieți exemplare”.

Timpul de azi a deschis o ­infinitate de posibilități de cunoaș­tere prin informare și nu neapărat prin educație. Dife­rența o face cultura prin modul în care reușim să dialogăm între gene­rații.

A-L propune azi pe Hristos ­tinerilor în societatea 5.0 înseamnă a oferi o nouă percepție asupra realității. Sfântul Isaac Sirul ne propune o variantă: „Nu lăsa să îți scape lucrurile de preț ­năpustindu-te spre cele care te umplu de slavă deșartă. Scopul nostru nu e de a cunoaște multe, ci să facem ca această cunoaștere să strălucească din viețuirea noastră”. În definitiv, e vorba de alegere.