Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Emoţiile toxice şi dezechilibrul fiinţei

Emoţiile toxice şi dezechilibrul fiinţei

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Societate
Un articol de: Andreea Hefco - 20 Ianuarie 2014
Pentru a ne înţelege experienţa umană, e necesar să înţelegem mintea, funcţionarea ei. Majoritatea bolilor fizice au o cauză emoţională, adică în emoţii care nu s-au manifestat, eliberat, consumat şi integrat la momentul apariţiei lor. 
 
Ele au rămas latente, până când, prin presiunea dată de acumularea lor, au determinat o manifestare în corp.
 
Emoţiile nu sunt nimic mai mult decât energie care apare ca rezultat a ceea ce gândim, credem şi trăim. Răsunetul lor corporal, apărut sub forma unui simptom sau a unei boli fizice, ne permite, înainte de toate, să identificăm ceva din cauza lor profundă şi astfel să ne înţelegem şi să ne echilibrăm fiinţa. Corpul fizic nu constituie cauza bolilor, ci reprezintă doar reflectarea a ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Este un pământ pe care se ridică şi creşte rezultatul seminţelor sădite adânc în interiorul lui. Este un pământ sfânt, deci să-i dăm respectul care i se cuvine!
 
Felul în care percepem un anume eveniment rămâne în memoria noastră, deci mintea umană nu păstrează fidel întâmplarea trăită, ca pe un film cinematografic, ci interpretarea ei asupra evenimentului trăit, mai exact credinţele despre evenimentul în sine. Aceste credinţe reprezintă mare parte din programele de operare ale minţii. Sunt credinţe proprii nouă, dar sunt şi cele din baza de date moştenită de la strămoşii noştri, de la poporul din care facem parte şi de la întreaga umanitate. Credinţele au rolul de a păstra „tâlcul“ evenimentului trăit, ca un cod, ca un fel de proverb, pe care să-l accesăm spontan la nevoie, totul cu scopul de a ne proteja. Deci, credinţele apar ca o concluzie după un eveniment şi au ca funcţie de bază tocmai salvarea noastră în cazul unor condiţii similare. 
 
Problema constă în aceea că multe dintre ele sunt credinţe negative, care nu ne mai servesc, care infirmă adevărurile noastre profunde, ne limitează în ziduri de minciună şi teamă. Câteva dintre cele mai „toxice“ astfel de programe: „eu sunt separat de Dumnezeu“, „Dumnezeu nu mă aude“, „m-a uitat“, „sunt vinovat“, „nu merit să fiu iubit“, „nu sunt bun de nimic“, „e ceva în neregulă cu mine“, „viaţa e o dezamăgire continuă, o ispăşire fără final“, „eu nu ştiu“ etc.
 
Toate aceste credinţe negative care se înscriu în corpul nostru au o rădăcină comună - îndoiala şi necredinţa în Dumnezeu, în fiinţa care suntem, în capacităţile şi darurile noastre. 
 
Manifestând îndoiala eu generez frică şi nemulţumire. Aproape fiecare din noi, în tot ceea ce facem, în toate acţiunile noastre, lăsăm otrava nemulţumirii şi fricii să ne cuprindă. Ea ne fură viaţa, adică nu trăim pe deplin nimic din ceea ce facem sau din ceea ce ne este dat. Mereu avem impresia că nu e de ajuns de bun. Că mai e ceva. Că se poate mai bine. Că nu e destul. Căutăm peste tot în exterior un răspuns aflat în interior. Din nefericire, această îndoială şi nemulţumire o transferăm cu succes copiilor noştri, adică nu ne otrăvim numai viaţa şi fiinţa noastră, ci dăm moştenire otrava îndoielii şi nemulţumirii urmaşilor noştri. În plus, nu trăim, doar supravieţuim.  
 
Societatea noastră competitivă, creată pe „valorile“ minţii programate bolnav, şi nu ale sufletului, perpetuează minciuna şi frica spre o manipulare facilă, ne îndepărtează de fiinţa care suntem cu adevărat, ne îndepărtează de esenţa noastră, de suflet. Ne alienăm încet şi sigur. Şi astfel suntem uşor de condus.
 
E logic că pentru a avea loc o vindecare emoţională trebuie să ne vindecăm credinţele negative de bază, să ieşim din labirintul iluziei mentale. 
 
Cum îmi dau seama că le am? Nu mai e nevoie de o adâncă psihanaliză. Aceste credinţe generează emoţii toxice. Ca să le detectez trebuie să-mi fac timp doar să mă observ şi astfel să mă cunosc! Să observ ce simt, să accept existenţa acestor iluzii-credinţe false în mine. Dacă mă simt agitat, nemulţumit, obosit mai mereu, dacă nu am stare, nu am răbdare, simt că m-am săturat, că nu mai pot duce, că mi-e ciudă, că mă simt singur, sunt trist, că îmi e frică, că sunt plin de gânduri, că stau în minte şi nu în prezent etc., atunci sigur eu sunt în programele făcute cu şi din credinţele negative.

Mintea să stea în inimă, în pace

De la om, vindecarea are un singur pas. Iertarea. Iert şi eliberez. Dumnezeu vindecă. Să ne rugăm deci, dar a te ruga nu înseamnă a cere, nici măcar a mulţumi, ci doar a sta cu mintea liniştită. Când mintea stă liniştită, apare vindecarea sau face loc vindecării. Locul minţii e în inimă, dar noi toţi ne-am pierdut minţile. De aceea Sfinţii Părinţi spuneau să-ţi aduci mintea în inimă. Mintea să stea în inimă, în tăcere, în pace. Acolo e locul ei. „Domnul vine când nici nu gândeşti“, deci atunci când mintea tace.
 
Un mare ajutor pentru liniştirea minţii este observarea respiraţiei. A-ţi observa miş-carea respiraţiei în corp, a fi prezent în actul respiraţiei, face ca mintea să tacă, pentru că mutăm atenţia de pe gânduri pe respiraţie. Combustibilul minţii e atenţia pe care o dăm ei, plăcerea de gândi, de a trece dintr-un raţionament în altul. Unde e atenţia noastră, e şi energia noastră. Nu e greu de făcut şi odată cu practica intră în firesc, în obişnuinţă. Noi fiind în pace, corpul este eliberat de programele minţii şi se întoarce la funcţionalitatea perfectă cu care a fost dăruit. Îşi aduce aminte cum să funcţioneze bine, îşi aduce aminte normalul la care a fost chemat să fie. 
 
Dacă dezechilibrul fiinţei noastre, adică dezacordurile între nevoile sufletului şi nevoile personalităţii, persistă, ele pot genera somatizări, adică de la simptome la boli, în corpul fizic. Personalitatea noastră e o structură creată de minte, adică dintr-o multitudine de măşti şi roluri pe care le-am identificat greşit ca fiind „eu“ („mine“) - în care ne-am pierdut adevărata identitate. Când personalitatea ignoră sufletul, nu-l ascultă, îl încalcă fugind de propriile temeri, nelinişti, frici, acestea vor ieşi într-un final la suprafaţă. Ele sunt aspectele din noi care aşteaptă să fie integrate, vindecate şi care nu pot fi ignorate pentru totdeauna. 
 
O boală este în realitate doar un limbaj care ne comunică ceva, de la sufletul nostru. Poate începe cu stări, de slăbiciune, ameţeală, sufocare, anxietate, nelinişte până la somatizarea completă a unei boli în organe. Acum, în vremurile noastre, se somatizează masiv depresia. Mintea a intrat în depresie. Nemulţumirea şi neputinţa minţii de a face faţă la schimbarea cerută de suflet duc la depresie, care e un alt dezechilibru mental. E un dezechilibru al minţii, una din iluziile ei, deci să nu ne identificăm cu aceste stări. Noi suntem mai mult decât mintea noastră.
 
Ce înseamnă să avem o viaţă echilibrată? O viaţă echilibrată înseamnă în primul rând că noi suntem în echilibru. Dacă avem o relaţie bună cu noi înşine, atunci se schimbă tot ceea ce trăim, realitatea noastră, se schimbă chiar oamenii din viaţa noastră. Să nu luptăm să-i schimbăm noi pe ceilalţi. Schimbarea începe întotdeauna de la tine. Dacă relaţia ta cu sufletul tău, cu tine, cu Dumnezeu din tine e bună, atunci vei aduce armonie în jurul tău. Din noi pleacă schimbarea. Să facem lucrurile cu bucurie, lucrurile mărunte de zi cu zi, să le facem cu o altă atitudine, o altă deschidere, cu mulţumire şi recunoştinţă. Ziua de azi e tot ce avem. În clipa prezentă să aducem bucurie. Ziua de mâine nu există, dar ea depinde de ce creezi tu acum!