Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica Acum 100 de ani, România intra în Primul Război Mondial

Acum 100 de ani, România intra în Primul Război Mondial

Galerie foto (10) Galerie foto (10) Historica
Un articol de: Prof. Dr. Ioana Ionescu - 14 Aug, 2016

Data de 15 august are, în mentalul colectiv ortodox, o semnificaţie importantă, prin sărbătoarea care este legată de această dată: Adormirea Maicii Domnului. Din punct de vedere istoric, 15 august (respectiv 28 august potrivit calendarului gregorian, care în 1919 intră în vigoare în țara noastră) reprezintă momentul mobilizării Armatei române, după Consiliul de Coroană de la Bucureşti, din 14/27 august 1916. Astfel, România se alătura Antantei participând la Primul Război Mondial, hotărându‑se astfel, după doi ani de neutralitate, să fie de partea Franţei şi a aliaţilor acesteia.

Există evenimente în istoria unui popor care îl definesc şi fără de care prezentul ar fi de neconceput. Totodată, există o cauzalitate în realizarea oricărui eveniment de acest fel, însă ea nu este întotdeauna factorul-cheie spre realizarea acestuia. Sau cel puţin aşa ne explică Lucian Boia în lucrarea sa Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări. Profesorul Boia consideră că este o muncă destul de sterilă aceea de a căuta întotdeauna cauze şi consecinţe ale unui fapt istoric, pentru că, de cele mai multe ori, evenimentele în sine se întrepătrund, fiind concomitent cauze şi efecte pentru alte evenimente.

În ceea ce privește cazul românesc, începutul războiului a fost privit cu îngrijorare de autorități, dată fiind poziția României, din punct de vedere geografic. Mai mult, țara se afla într‑o alianță militară cu Puterile Centrale, Austro‑Ungaria, Germania și Italia, însă în același timp exista un puternic sentiment filofrancez în societate, dar și la nivelul clasei politice. Era astfel dificil de hotărât de partea cui să își trimită România armata. Regele Carol I a fost onest în momentul în care i‑a asigurat pe aliați de bunele sale intenții, însă le‑a și explicat că, pentru toată lumea, adoptarea neutralității este cea mai bună politică. Obți­nerea Cadrilaterului de la bulgari în 1913 crea un precedent de dobândire a unor teritorii care îi făcea pe români „previzibili” în ochii austro‑ungarilor. Feld­mareșalul Conrad von Hötzendorf, șeful Statului-Major General al Armatei austro‑ungare, considera România „pierdută” ca aliat, pentru că „românii doreau să‑și întemeieze statul național unitar prin alipirea Transilvaniei și Bucovinei, iar în împrejurările date vor acționa într‑o manieră anume, gândită pentru atingerea acestui țel” (Hitchins, România. 1866‑1947, p. 294).

Perioada neutralității (1914‑1916) a fost dominată de ideea războiului, în sânul ambelor partide politice majore, au apărut semnificative diferențe de opinii cu privire la neutralitate sau intervenție. Conservatorii erau împărțiți cu privire la poziționarea strategică, iar liberalii erau uniți în ideea neutra­lității. Incapacitatea Puterilor Centrale de a obține o victorie rapidă pe Frontul de Vest, precum și necesitatea de a primi angajamente ferme din partea Aliaților cu privire la pretențiile teritoriale ale României convergeau către prudență din partea țării noastre.

În Note politice, Alexandru Marghiloman, figură conservatoare importantă și contestată în epocă, ne prezintă viziunea lui Ionel Brătianu privind începutul războiului. Acesta considera că a avut o formă „antipatică”, exprimându‑se astfel la Consiliul de Coroană din 1916, mai ales prin politica agresivă a Austriei față de România și prin neimplicarea Italiei în conflict. Brătianu era unul dintre liderii politici care evitau declarații publice cu privire la politica externă, chiar dacă nu‑i oprea pe ceilalți să‑și exprime propriile păreri, uneori prea înflăcărate, în parlament.

O mare parte din angajamentele Aliaților nu au fost respectate

Sprijinul României era solicitat cu foarte multă insistență de către puterile Antantei. Cu toate acestea, ezitarea venea din pricina Rusiei, pe care unii oameni politici români o priveau ca pe un pericol, neînțelegând deplina concordanță între guvernul rus și cel român cu privire la necesitatea luptei împotriva austro‑ungarilor (A. Iordache, Reorientarea politică a României și neutralitatea armată. 1914‑1916, p. 215).

Însă, momentul în care românii au fost pe deplin convinși de francezi să intre în conflagrație, dincolo de acordul militar și politic pe care Brătianu l‑a cerut Antantei, a fost mesajul trimis de către Aristide Briand, prim-ministrul Franței, guvernului român, prin vocea lui Camille Blondel. Astfel, România era asigurată că „își va lua locul în coaliție la momentul psihologic și va asigura legitim, în ochii tuturor, larga satisfacere a aspira­țiilor sale naționale (…). Puterile occidentale n‑au încetat de a acorda încredere d‑lui Brătianu și poporului român. Dacă România nu va folosi prilejul actual, ea nu va mai regăsi posibilitatea de a deveni un mare popor prin reunirea fiilor săi” (Iordache, p. 227).

Intrarea României în război a fost urmată, în decursul anilor, de o serie de explicații, de cauze, legate de realizarea unității tuturor teritoriilor în care românii erau etnic majoritari. Cu sigu­ranță, componenta națională a fost foarte importantă, însă mult mai importante au fost contextul ales pentru intrarea în război și toate forțele pozitive care au făcut ca România să se situeze de partea învingătorilor.

Istoria a decis întru totul în favoarea românilor, ceea ce l‑a făcut pe liderul conservator P.P. Carp să afirme că România are atât de multă șansă, încât nici nu‑i mai trebuie oameni politici competenți care să se ocupe de soarta țării.

E o bună parte de adevăr în vorbele lui Carp. Decizia guvernului Brătianu (luată în acord cu regele Ferdinand și ratificată de Consiliul de Coroană) de a intra în război împotriva Puterilor Centrale, astăzi, este pe deplin justificată. Lui Ionel Brătianu și celor care au gândit ca el li se datorează în mare măsură crearea României Mari. Avem aceste opinii pentru că știm ce s‑a întâmplat. Însă în 1916 lucrurile nu erau la fel de clare. Din punct de vedere militar, exista o superioritate germană pe fronturi, iar Statele Unite erau încă departe de a‑și fi precizat poziția. Rusia se apropia cu pași repezi de momentul revoluției, lucru care a surprins pe toată lumea (mai ales pe români, gândin­du‑ne la chestiunea tezaurului). A declara în acel moment război Austro‑Ungariei și implicit Germaniei însemna cel puțin o mare imprudență. Peste toate, Armata română s‑a dovedit complet nepregătită pentru războiul modern. I‑a mai revenit și misiunea, practic imposibilă, de a acoperi cel mai lung dintre fronturi: întreg arcul Munților Carpați și întregul curs al Dunării, de la intrarea fluviului în țară până la mare (traversând și frontiera terestră a Dobrogei).

Cu toate acestea, românii au ales să fie de partea Antantei. O mare parte dintre angajamentele de război ale Aliaților n‑au fost respectate, românii suferind mult peste puterea lor, atât uman, cât și material.

„Ușor este să zici: război și România Mare. Iată acum războiul, și nervii nu ne mai țin...”

Important de observat, credem noi, este și modul în care contemporanii evenimentelor s‑au raportat la ideea mobilizării generale, pentru că istoria e făcută de oameni și tot de ei este și scrisă. În acest sens, omul politic conservator Vasile Th. Cancicov semnala următoarele pentru datele de 14 și 15 august 1916: (Jurnal din vremea ocupa­ției. Impresiuni și păreri personale din timpul războiului României. Jurnal zilnic 13 august 1916 ‑ 13 august 1917, pp. 28‑31).

„Duminică, 14 august. (…) De la București, spre Predeal, a trecut un tren militar ce transporta o parte din regimentul 6 Vânători. Lucrul acesta e simptomatic; azi la București e adunat Consiliul de Coroană, iar înainte ca acest consiliu să fi luat o hotărâre, asistăm ziua în amiaza mare la transportare de trupe spre granița Carpaților. Soldații sunt entuzias­mați, încărcați de flori, cântă în cor împreună cu publicul de pe peron «La arme!» De la București n‑a sosit nici o știre. (…)

La ora 8 seara vine la Cazinou știrea că mobilizarea generală a fost hotărâtă pentru astă‑seară la miezul nopții. Vestea mobilizării generale n‑a produs nici un entuziasm. Jocul a încetat imediat, iar cazinoul stinge luminile și închide. Toată lumea iese în parc spre a merge acasă; toți discută zgomotos, unii aplaudă gestul României, alții rămân pesi­miști. Un agent de poliție îmi comunică că toate trenurile de pasageri au fost suspendate pe 5 zile. (…)

Luni, 15 august. (…) Clopotele mănăstirii sună prelung de răsună Valea Prahovei în tăcerea nopții; e anunțarea mobilizării generale.

Ușor este să zici: război și România Mare. Iată acum războiul, și nervii nu ne mai țin. Stingerea electricității în mod brusc, sigu­ranța că războiul a fost declarat, ideea că la Predeal sunt deja lupte ne dau gânduri negre și insomnie. (…) Când a răsărit soarele, goarnele militare răsună sub ferestrele hotelului; e anunțarea mobilizării generale. (…) Seara în restaurantul hotelului după ce s‑a servit masa, și‑a făcut apa­riția un elev plutonier al școalei militare de ofițeri, în ținuta de campanie. E șeful postului militar din gară. Cu un glas sever și tare, el se adresă publicului: «Starea de asediu fiind proclamată în toată România, cu începere de azi, nimeni nu mai poate părăsi locuința lui după ora 10 seara. Lumina se va stinge devreme, iar stolurile ferestrelor vor fi lăsate în jos». Nimica toată, totuși o emoțiune necunoscută m‑a cuprins. Starea de asediu, pe care am votat‑o în Parlament de două ori - fără nici o emoție - o dată la 1907 și a doua oară la 1913, atât de inofensivă pe hârtie, acum că se aplică mi se pare monstruoasă.”

„Trăiască brava Armată română!”

O altă mărturie asupra evenimentelor este cea a Yvonnei Blondel, fiica ambasadorului francez la București, Camille Blondel, și artizanul intrării României în război de partea Antantei. Yvonne a fost căsătorită cu un membru al high‑life‑ului bucureștean, Jean Cămărășescu, în momentul scrierii jurnalului său, Jurnal de război. 1916‑1917. Frontul de sud al României. Ea spunea următoarele:

„Duminică 14‑27 august. Se simte cum în aer plutește ceva intens, pe care nu‑l putem defini. Dar în fond, el nu este poate decât înlăuntrul nostru. Este bucurie, este o neliniște profundă. (…) La ora zece a fost un mare Consiliu de Coroană, care a proclamat starea de asediu. La ora cinci, un nou consiliu decretează mobilizarea generală a armatelor terestre, navale și aeriene și anunță că s‑a declarat război Austro‑Ungariei (…).

Luni 15‑28 august. Șiruri întregi de bărbați pleacă la regimentele lor. (…) Despărțiri e­mo­ționale, urări de noroc celor care pleacă și care se străduiesc să braveze zâmbind, cei care rămân stăvilindu‑și lacrimile… sau, dimpotrivă, femei înso­țindu‑și soții și zbierând ca niște bocitoare în urma unui mort. (…) În cursul nopții, ni s‑a comunicat că, încă din prima seară, trupele române au trecut victorioase Carpații. Soldații au o ardoare nebună și unitățile noastre se îndreaptă spre Brașov și Sibiu. Trăiască brava Armată română! Inimile noastre sunt pline de speranță și de urări de bine pentru ea (pp. 38‑42).”

Cele două episoade descriu la nivel personal modul în care oamenii simţeau intrarea în război. Observăm că nu există aproape nici o deosebire de trăire între mărturia unui bărbat şi cea a unei femei. Ambele personaje simţeau bucuria momentului, dar şi solemnitatea, şi tensiunea care emanau din acesta.

„O singură lozincă: unirea!”

Intrarea României în Primul Război Mondial și încheierea acestuia de partea învingătorilor l‑au făcut pe I.I.C. Brătianu să declare în Parlamentul României Mari: „Noi nu am intrat în război ca niște solicitatori nepoftiți. Noi am intrat în război ca niște aliați doriți și ceruți. Noi am intrat bărbăteș­te, atunci când ambasadorul Franței la Petrograd spunea: dacă România nu intră în război, se poate compromite frontul occidental; am intrat în război când rușii ne spuneau: «acum ori niciodată»”.

Am ales să încheiem prezentarea cu un citat din Nicolae Iorga care, la 21 august 1916, scria următoarele: „Iar toți cei care au rămas în vechea țară îngustă nu pot avea decât un singur rost: munca, și o singură lozincă: unirea. Dumnezeu va ajuta silințile unui neam întreg care pentru un drept așa de firesc nu cruță nimic din tot ce a putut agonisi, din tot ce surprinde în puterile sale!” (Transilvania IX Ceasul pe care‑l așteptam, p. 6).

Citeşte mai multe despre:   Primul Război Mondial