Biserica dispărută a românilor din Vârghiş-Covasna

Pe drumul ce duce de la Baraolt spre Odorheiu Secuiesc, la poalele estice ale munţilor Perşani de nord, este comuna Vârghiş, o altă localitate cu nucleu românesc din aşa-zisul ţinut secuiesc. Toponimia românească constituie cea mai bună dovadă a prezenţei româneşti în aceste locuri, însă documentar românii apar în sec. al XVI-lea. În timpul Revoluţiei de la 1848, românii din Vârghiş au fost forţaţi să treacă la confesiunile protestante maghiare, un an mai târziu aceştia revenind la Biserica strămoşească. Românii din Vârghiş aveau din 1807 un lăcaş de cult la marginea localităţii, din lemn, în formă de navă şi cu turn-clopotniţă la intrare, cu hramul "Sf. Arhangheli", care se mai păstrează şi astăzi. Însă, după Marea Unire s-a resimţit nevoia unui lăcaş mai mare, care să-i strângă în rugăciune pe toţi românii din Vârghiş, care rămăseseră fideli altarului ortodox, dar aproape că nu-şi mai cunoşteau limba maternă. La venirea în Vârghiş a noului preot, Ioan Popa, în 1934, s-a hotărât ridicarea unui alt lăcaş, mai ales că avea sprijinul mitropolitului Nicolae Bălan de la Sibiu. La 15 septembrie 1935 a început construcţia bisericii, în centrul localităţii, cu o arhitectură în stil bizantin, similară catedralei din Alba Iulia. La 7 noiembrie 1937, biserica a fost sfinţită de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, în prezenţa autorităţilor locale. După ocuparea Ardealului de Nord, autorităţile horthyste au dispus expulzarea preotului, dărâmarea frumoasei biserici din Vârghiş şi trecerea forţată a românilor la confesiunea reformată. Românii îndureraţi din Vârghiş au reuşit să salveze numai catapeteasma, ascunsă de un credincios într-o şură. Astăzi acest odor este păstrat cu grijă în Muzeul Spiritualităţii Româneşti din Sfântu Gheorghe, iar pe locul fostei biserici, în 2001, a fost ridicată o cruce de marmură. De asemenea, memoria colectivă locală a reţinut faptul că toţi cei care au participat la demolarea bisericii românilor din Vârghiş au avut un sfârşit tragic.