Biserica „Sfântul Athanasie“ din Niculiţel la 1900

De câte ori traversez Dunărea de la Brăila la Smârdan, în judeţul Tulcea, negreşit fac o oprire în localitatea Niculiţel. Aşezarea este una dintre cele mai importante în ţinutul Tulcei, mai ales pentru existenţa martiryonului, a Bisericii „Sfântul Athanasie“ şi a mănăstirilor din jur (Cocoş, Celic Dere şi Saon). Locul are o încărcătură istorică, deoarece se află în apropierea fostei cetăţi Noviodunum, una dintre cele mai importante fortificaţii romane de la gurile Dunării şi religioasă deopotrivă. În aşezarea de la Niculiţel, ce până acum un secol şi jumătate purta numele de Mănăstirea, din întâmplare, în 1971 au fost găsite moaştele celor patru martiri: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos, din secolul al V-lea. De asemenea, în locul „La Cetăţuia“ au fost descoperite urmele unei foste mănăstiri cu biserică treflată datată în secolele XI-XII a cărei tradiţie a fost reînviată în secolul al XIX-lea prin înfiinţarea Mănăstirii Cocoş. Tot în Niculiţel, în partea de sud, pe drumul ce duce spre Valea Teilor, s-a păstrat un lăcaş de cult care prin forma arhitectonică are analogii cu numeroase biserici din spaţiul bulgar şi grecesc din secolele XII-XIV. Arhitectura bisericii trădează un evident stil bizantin, în formă de navă, cu absida altarului decroşată şi o turlă hexagonală în exterior, cu ferestre, aflată deasupra naosului. În urma lucrărilor de restaurare iniţiate după 1974, biserica are faţade marcate de firide până la nivelul cornişei şi este acoperită cu olane. La interior, nivelul de călcare coboară cu aproximativ un metru, pronaosul este despărţit de naos de un zid, iar în altar sunt firide corespunzătoare proscomidiarului şi veştmântarului. În urma cercetărilor arheologice efectuate în 1954 de profesorul Ion Barnea şi cu prilejul lucrărilor de restaurare, istoricii au concluzionat că lăcaşul este o capelă de curte a unui feudal local care a funcţionat din prima jumătate a secolului al XIV-lea şi până la invazia otomană din 1420. După acest moment, biserica a cunoscut un regres, ca după un secol să fie extinsă cu circa un metru şi jumătate în zona pronaosului şi să devină lăcaşul comunităţii creştine care vieţuia în această aşezare. În secolul al XVIII-lea, Biserica „Sfântul Athanasie“ a intrat din nou în reparaţii, prin extinderea cu un metru a pronaosului. În jurul anului 1880, biserica cunoaşte o altă reparaţie. Zidul dintre naos şi pronaos este demolat parţial, pentru a face loc unei arcade, în extremitatea vestică este amenajată o tindă, iar deasupra o turlă din lemn cu rol de clopotniţă. De asemenea, zidurile sunt înălţate. Aceste lucrări evident că aveau o motivaţie liturgică, datorită comunităţii din Niculiţel, care era tot mai numeroasă. Din acest considerent, după 1884, în apropierea acestui lăcaş avea să se ridice o altă biserică, cu hramul „Sfânta Parascheva“, de dimensiuni mult mai mari. De altfel, în fotografia de epocă avem prezentată Biserica „Sfântul Athanasie“ aşa cum arăta la 1900. Acest lăcaş era filie a bisericii parohiale „Sfânta Parascheva“, păstorită de preotul Alexandru Moroianu, licenţiat în teologie. Comunitatea creştină de la Niculiţel avea 1.265 de familii, respectiv 2.553 de suflete. Atât martiryonul, cât şi Biserica „Sfântul Athanasie“ reprezintă mărturii indubitabile ale continuităţii vieţuirii creştine la Niculiţel, într-o zonă marcată de stăpânirea romană, apoi bizantină, dar mai ales otomană, între secolele XV-XIX.