Dezintegrarea şi declinul URSS

Pe parcursul anilor ’80 ai secolului trecut, superputerile au încetat să mai fie privite ca aflate undeva deasupra tuturor celorlalte state şi să constituie o specie aparte. Acest lucru era un adevăr dureros şi evident pentru Uniunea Sovietică, care încetase să mai fie un rival pentru Statele Unite.

Aceasta nu mai era capabilă să domine Europa Centrală sau de Est, se confrunta cu un acut declin economic şi era ameninţată cu dezintegrarea.

Problemele economice ale URSS-ului erau disperate, societatea sa mult mai coruptă, mai dură şi mai ineficientă, însăşi existenţa sa ca uniune era pusă sub semnul întrebării. După înlăturarea lui Hruşciov în 1964, Leonid Brejnev a fost numit succesorul său şi a rămas în fruntea statului până la moartea sa, survenită în 1982, după un lung mandat, în timpul căruia nu s-a înfăptuit nimic pe plan intern - şi după un încet, dar sigur, declin personal. El a avut, în decurs de 3 ani, trei succesori: Iuri Andropov, care a murit în 1984, Konstantin Cemenko, care a murit în 1985, şi Mihail Gorbaciov cu care, îndelung aşteptata, nouă generaţie a ajuns în sfârşit la conducerea statului.

În acest moment, URSS încetase să mai constituie un adversar de temut pentru Statele Unite. Imperiul sovietic din Europa Centrală şi de Est era imposibil de menţinut, Uniunea însăşi fiind ameninţată cu dezintegrarea.

Este greşit să afirmăm că URSS rămăsese fără resurse materiale, dar acestea erau prost administrate şi din cauza lipsei de echipamente corespunzătoare în cele mai multe ramuri ale industriei (cu excepţia unor ramuri ale industriei grele), economia nu mai putea nici să satisfacă cerinţele populaţiei sau să garanteze un anumit nivel de trai, nici să asigure Uniunii statutul de putere mondială.

Glasnost şi perestroika

Gorbaciov - inteligent, curajos şi extrem de abil din punct de vedere politic - s-a angajat într-o serie de reforme economice şi politice, sub dubla titulatură de glasnost şi perestroika: glasnosî însemna transparenţă şi în special încetarea falsificării generalizate a rezultatelor din economie; perestroika însemna restructurarea economiei în cel mai larg sens al cuvântului. El a insistat asupra ideii că perestroika nu se va înfăptui fără glasnost, iar glasnost nu presupune doar renunţarea la cenzură şi la obiceiurile care impuneau servilism, ci şi o reformă a întregului sistem politic, inclusiv desfiinţarea monopolului puterii Partidului Comunist şi a controlului său asupra instituţiilor statului şi asupra mecanismului economic. Glasnost, deşi greu de acceptat pentru unii, era uşor de înţeles. Peresîroika era totuşi un concept mai ambiguu, dat fiind faptul că ea anunţa schimbarea fără să specifice ritmul schimbării sau să definească noul sistem, cu care avea să fie schimbat cel vechi.

Noua politică economică (NEP) a lui Lemn (care-i promova pe micii negustori detailişti şi micile afaceri în speranţa atragerii de capital străin şi de muncitori calificaţi), sau situaţia de dinainte de NEP, sau un amestec de capitalism privat şi comerţ liber şi socialism de stat, sau plonjarea în ceva care să nu se deosebească prea mult de capitalismul occidental. Evoluţia perestroikăi era de aceea empirică şi informă. Ea a fost contestată la diferite nivele; a fost obstrucţionată de miile de oameni ale căror slujbe erau puse în pericol; a fost mult îngreunată de starea economiei care continua să regreseze şi era la fel de pregătită pentru schimbare ca un pacient bolnav de inimă pentru operaţie. Economia a suferit lovituri în plus din cauza scăderii bruşte a preţului petrolului, a dezastrului de la reactorul nuclear de la Cernobîl din 1986 şi a unui sinistru cutremur de pământ din Armenia, în 1988.

Gorbaciov, un tactician agil

O primă lege de bază pentru reforma economică adoptată în 1987 a demarat procesul de descentralizare, de dereglementare a preţurilor şi de recompensare financiară a întreprinderilor, dar a acordat industriei prea puţină libertate pentru a-şi căuta pieţe de desfacere pentru produsele sale şi a operat prea puţine modificări în sistemul de planificare centralizată. Aceste măsuri parţiale au fost extinse un an mai târziu, deşi tot în mod experimental, fiind limitate la anumite zone speciale şi întreprinderi de anumite dimensiuni. Ele au fost împiedicate să dea rezultate de lipsa unor directori capabili şi de inerţia sau de opoziţia nomenclaturii, fosta clasă conducătoare privilegiată şi închistată, care supravieţuise epocii lui Brejnev şi care nu avea chef să-şi piardă posturile şi privilegiile în urma aplicării acestor măsuri.

Obiectivele politice ale lui Gorbaciov nu includeau diminuarea autorităţii executive centrale. Drumul spre putere în URSS a devenit poate mai accesibil, dar puterea de la capătul drumului nu şi-a pierdut nimic din amploare, ba poate chiar, dimpotrivă, a mai câştigat ceva în plus. Gorbaciov, atât în privinţa aplicării perestroikăi în industrie şi comerţ, cât şi în ce priveşte reformele politice ce au însoţit acest proces, s-a dovedit a fi nu atât un bun strateg, cât mai degrabă un agil tactician care a continuat să controleze procesele pe care le-a iniţiat printr-o rapidă percepţie şi mişcări rapide care l-au menţinut în frunte. Folosind anumite metode specifice unei lovituri de palat, Gorbaciov s-a asigurat de dispariţia a câteva sute dintre vechii membri ai partidului care îi puteau zădărnici planurile, a epurat Comitetul Central al Partidului Comunist şi s-a autoproclamat preşedinte al URSS în locul lui Andrei Gromîko, care a fost silit să demisioneze.

Puterea sa, în calitate de preşedinte, avea să fie considerabilă, dar nu absolută. Curtea Supremă putea declara acţiunile lui ca fiind neconstituţionale; două treimi din Curtea Supremă puteau anula un veto prezidenţial aplicat noilor legi. Deşi a marginalizat Partidul Comunist, a fost obligat să acorde un rol important centrilor republicilor, creând un Consiliu al Federaţiei, alcătuit din el însuşi şi toţi preşedinţii celor cincisprezece republici, desfiinţând Consiliul de Miniştri - fortăreaţă a centralismului, înlocuindu-l cu un cabinet de tehnocraţi, care avea mult mai puţină putere şi se bucura de mult mai puţină autoritate. Demisia ministrului său de Externe, Eduard Şevarnadze, în 1991 - un colaborator apropiat, un ministru priceput şi un binecunoscut susţinător al reformelor liberale - l-a lipsit pe Gorbaciov de unul dintre oamenii săi de bază şi a trezit noi suspiciuni în privinţa faptului că va fi forţat să vireze spre aripa conservatoare, ba chiar să apeleze la liderii militari de teamă să nu piardă principalele capacităţi militare de apărare în republicile disidente; armata şi KGB-ul reprezentau principalul aspect exterior şi semnul vizibil al puterii centralizate care se opunea ambiţiilor dezintegratoare ale ţărilor baltice şi ale altor republici dizidente sau campionilor unei mai mari autonomii în Republica Rusă (RSFSR) şi în Ucraina.

Mişcări de separatism

Fragilitatea poziţiei lui Gorbaciov a fost evidenţiată în momentul în care, solicitând aprobarea pentru cel numit de el în noul post de vicepreşedinte al Uniunii - post pentru care părea să fi fost destinat Şevarnadze - candidatul său a fost respins de Congresul Deputaţilor Poporului, fiind confirmat abia după un al doilea vot, absolut neconstituţional.

Transformările politice şi economice din URSS erau afectate de creşterea, simultan, a fenomenului de disidenţă (fracţionism), care, în anumite locuri, a degenerat în mişcări de separatism. Dintre cele cincisprezece republici, numai trei erau preponderent slave: Rusia (care includea Siberia), Ucraina şi Rusia Albă (Bielorusia). Etnicii slavi nu depăşeau cu mult jumătate din totalul populaţiei, iar solidaritatea Ucrainei cu ceilalţi slavi nu putea fi avută în vedere, de vreme ce Ucraina, de-a lungul istoriei, oscilase între supunerea faţă de Moscova (sau Varşovia, sau Vilnius) şi încercări de a-şi proclama independenţa până în şi în timpul secolului al XX-lea. Toate celelalte douăsprezece republici - cele trei republici baltice, Moldova, trei în Caucaz şi cinci în Asia Centrală - aveau motive de nemulţumire şi aspiraţii separatiste.

Cea mai urgentă problemă a apărut în republicile baltice, care au început să întrevadă redobândirea independenţei din perioada interbelică şi să o pretindă. În Lituania, mişcarea reformistă Sajudis s-a înfiinţat în 1988 şi, asemeni unor mişcări similare din Cehoslovacia, Ungaria şi alte ţări, s-a transformat dintr-o mişcare populară în partid politic. Obiectivul ei era simplu: dobândirea independenţei. Lituania, împreună cu Letonia şi Estonia au fost invadate în 1944-1945 de trupele lui Stalin şi încorporate în URSS. Mulţi lituanieni au emigrat în Occident, alţii - probabil aproximativ un sfert de milion - au fost deportaţi sau ucişi. În Republica Lituania, creată în acest fel, polonezii şi ruşii reprezentau circa o cincime din totalul populaţiei de 3,7 milioane (în Letonia şi Estonia, care aveau o populaţie de 2,7 şi respectiv 1,5 milioane, ruşii reprezentau aproximativ o treime). Principalele două aspecte specifice economiei Lituaniei erau, pe de o parte, un surplus agricol exportabil şi, pe de altă parte, o totală dependenţă de URSS în ceea ce priveşte petrolul şi gazele. Economia, în ansamblu, suferea din pricina structurii anormale, a bagatelizării rezultatelor muncii şi a corupţiei ce caracterizau URSS.