Din trecutul Bisericii „Sfântul Nicolae“ din Calafat

De-a lungul istoriei, Calafat a reprezentat un punct de traversare a Dunării înspre Balcani şi un mic port în care trăgeau micile nave comerciale. La 1394, pe aici va fi trecut sultanul Baiazid  cu armatele sale în drumul spre supunerea Ţării Româneşti, iar de la 1424 venitul vămii de la Calafat era dat prin hrisov domnesc Mănăstirii Tismana. Tot pe la Calafat au trecut la 1462 Vlad Ţepeş şi la 1595 Mihai Viteazul, pentru a duce luptele de pedepsire a turcilor aflaţi în vechea cetate a Vidinului. De altfel, din Calafat se vedeau odinioară armatele cruciadei târzii în drumul lor spre eliberarea locurilor creştine de dominaţia păgână. Numele localităţii ar proveni de la un meşter al călăfătuirii, adică de reparare şi smolire a corăbiilor. Înspre sec. al XIX-lea, pe la 1730, se va fi ridicat, pe un loc mai ridicat numit „Mahalaua dealului“, un lăcaş de cult care avea configuraţia unui bordei. Mai apoi, după 1830, când regimul Dunării s-a schimbat şi navele comerciale puteau circula mai uşor, aşezarea a cunoscut o ascensiune economică. Mai mult, în septembrie 1855, prin hrisovul domnesc al lui Barbu Ştirbey, Calafatul devenea o localitate eliberată de orice atârnare, astfel cunoscând o dezvoltare economică şi spirituală. După 1853 pe locul bordeiului s-a ridicat o biserică cu olane, cu hramul „Sfântul Nicolae“, care a fost finalizată şi sfinţită la 1856. Pentru hramul pe care îl purta, biserica a devenit lăcaşul marinarilor care acostau în Calafat. Dar biserica a devenit neîncăpătoare pentru credincioşii locului şi cei aflaţi în tranzit, pentru care la 1861 preotul Matei Dobriceanu a demarat o serie de lucrări pentru extinderea acesteia. Deoarece aici se afla o importantă baterie de artilerie care monitoriza mişcarea trupelor otomane din cetatea Vidinului, la 1877 biserica a fost vizitată de principele Carol I. De altfel, această baterie a tras primul foc de artilerie în Războiul de Independenţă (din al cărui tun s-a confecţionat coroana regelui Carol I), din aceste motive, probabil, Biserica „Sfântul Nicolae“ devenind „Biserica Independenţei“. La sfârşitul sec. al XIX-lea, biserica a fost demolată, pentru a face loc alteia, ridicată la iniţiativa lui Ilariu Marian, om politic doljean şi primar al oraşului Calafat. Între 1906 şi 1910, a fost clădită o altă biserică, în formă de cruce, cu trei turle, una pe naos şi două pe pronaos, cu elemente arhitectonice neogotice şi neoclasice într-o simbioză perfectă cu stilul tradiţional muntenesc. Fiecare absidă, apoi în dreptul turlelor de pe pronaos, dar şi intrarea sunt marcate de portaluri neogotice şi coloane neoclasice. În partea mediană a faţadelor şi la conturul ferestrelor superioare se distinge celebrul brâu întors care provine de la Dragomirna. Lăcaşul a fost finalizat cu sprijinul ctitorilor Ioniţă şi Ştefan Marincu, Dumitru Arsenie, Sima Naiculescu, Vasile Mirică, Ion Drăgulescu şi Maria Faranga, sub grija preotului Petru Calafeteanu. Biserica a fost sfinţită la 25 aprilie 1910, devenind catedrala oraşului. La data ridicării lăcaşului, Parohia „Sfântul Nicolae“ din Calafat avea doi preoţi: Petru Calafeteanu, din 1893, şi Marin Petrescu, din 1898, ambii absolvenţi ai Seminarului teologic inferior. Enoria era formată din 344 familii, respectiv 1.720 suflete. Trei decenii mai târziu aici slujea preotul Dumitru Rudăreanu, licenţiat în teologie şi numit în 1915, şi diaconul Constantin Baba, numit în 1930 şi absolvent al Seminarului teologic inferior. Parohia avea 619 familii, respectiv 2.255 suflete, o bibliotecă cu 216 volume, un cămin cultural şi întreţinea o cantină pentru elevii săraci.