Duhovnicul Arsenie Papacioc despre pătimitorii închisorilor comuniste

Acum ceva timp lecturam dintr-o cărticică dedicată cuvintelor de folos rostite de duhovnicul Arsenie Papacioc (Părintele Arsenie Papacioc, „Testament. Cuvinte de folos“, Editurile Areopag şi Meditaţii, 2012). În ultimul capitol, editorul a adăugat câteva interviuri acordate unor jurnalişti creştini pe tema canonizării sfinţilor din perioada comunistă. Ştim că tema sfinţilor închisorilor este tot mai discutată şi disputată în arealul românesc, plecându-se de la ideea că majoritatea (dacă nu chiar toţi) cei care au cunoscut gulagul românesc şi nu au mai supravieţuit trebuie să fie trecuţi în rândul sfinţilor. Tema este cu atât mai supraevaluată atunci când intervine amprenta ideologică, ajungându-se chiar la un monopol pentru un grup politic şi eludându-se manifestarea eminamente spirituală mai presus de orice comportament lumesc. Revenind la cartea de la care am plecat, în interviurile prezentate parţial, părintele Arsenie face câteva afirmaţii categorice, care colaţionate aduc un răspuns complet celor care cer conducerii Bisericii canonizarea grabnică a „sfinţilor închisorii“. În interviul din 10 august 2011, acordat jurnaliştilor Cristian Curte şi Visarion Alexa, părintele spunea că este obligatoriu ca noi, cei de astăzi, să ne folosim de experienţele duhovniceşti ale celor care au fost în închisorile comuniste, să le cunoaştem suferinţele şi durerile, dar să ascultăm mai ales de îndemnul rostit de Mircea Vulcănescu în închisoarea de la Aiud („Să nu ne răzbunaţi“) sau să luăm aminte la comportamentul tinerilor schingiuiţi la Piteşti (pp. 131-136). Iar sfatul părintelui Arsenie îl putem urma descoperindu-i pe preoţii şi mărturisitorii lui Hristos din perioada comunistă, cunoscându-le atitudinea în faţa persecutorilor atei şi înţelegând ce înseamnă jertfa pentru credinţa mântuitoare. Iar din experienţa cercetării izvoarelor istorice, ca surse primordiale de cunoaştere, putem afirma că nu întotdeauna lucrurile ar fi aşa cum ne-am dori. De aceea, părintele îndemna la răbdare, pentru că orice om mântuit este un sfânt descoperit oamenilor prin voinţa divină. La întrebarea lui Rafael Udrişte de ce forul suprem al Bisericii nu se preocupă de această temă, părintele a dat un răspuns cuprinzător: „Nu legaţi de Sinod. Consideraţi că nu-i chiar aşa. Dacă sunt sfinţi, sunt sfinţi unde sunt. Dar sunt nişte rânduieli, nişte reguli care trebuie urmate. Şi pe urmă, în afară de Sinod, izolându-ne, să zicem aşa, de valoarea aceasta, care are ultimul cuvânt, nu avem voie să ne amestecăm. Ei sunt sfinţi între sfinţi. Dar nu ne grăbim, pentru că nu putem face asta fără amprenta Bisericii. [...] Că dacă ai făcut un ou, trebuia să ştie tot satul cum cântă găina! Nu e aşa! Important este să te cunoşti tu pe tine ca om al mântuirii şi să te pui la punct, pentru că eşti un microcosmos, în care se oglindeşte un macrocosmos. Nimeni nu e sfânt doar pentru că a murit. [...] Recunoaşte-te pe tine! Că nu după glasul străzii sau glasul poporului - care de multe ori are dreptate, săracul - se fac lucrurile acestea, ci Sinodul, după poziţia pe care o are, trebuie să gândească întâi serios; şi nu se face nimic fără învoirea divină“ (pp. 149-150).