La pomenirea mitropolitului Visarion Puiu

"Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri", spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei, cap. XIII, 7. Iar unul dintre mai-marii Bisericii noastre este mitropolitul Visarion Puiu. Este poate unul dintre cei mai controversaţi actori ai istoriei bisericeşti româneşti, dar acest lucru se datorează timpurilor atât de vitrege pe care le-a străbătut şi personalităţii uriaşe de care a dat dovadă pe ogorul spiritual. Iar pe cât de mare a fost, tot atât de necunoscut este. Plecarea sa în august 1944, în Croaţia, nu a avut o motivaţie canonică în raporturile pe care factorul politic românesc le impunea Patriarhiei Române faţă de noua entitate ortodoxă croată. Pe fondul pregătirilor pentru schimbarea atitudinii faţă de Uniunea Sovietică şi a năvălirii armatei roşii în spaţiul românesc, mitropolitul Visarion era conştient că nu poate avea liniştea bătrâneţii. Atunci motivaţia oficială de a merge la Zagreb pentru hirotonirea unui ierarh croat era şansa lui de a părăsi România pentru o vreme, până ce situaţia politică îi permitea să se întoarcă. Dar patriarhul Nicodim i-a mai dat o însărcinare. Mitropolitul trebuia să viziteze comunităţile româneşti din Apus în perspectiva înfiinţării unui episcopat al românilor din Europa Occidentală. Era un proiect mai vechi al său. De aceea, atunci când a rămas în exil, mitropolitul de fiecare dată îşi exprima acest gând, iar atunci când a încercat să pună început bun acestei eparhii, puţini români din exil l-au urmat. La 10 august 1964, cu gândul la cele săvârşite pentru Biserica şi poporul său, dar cu tristeţea semănată de mai-marii exilului românesc, mitropolitul Visarion Puiu trecea în lumea drepţilor.