Marea Unire. Contribuţia clerului român transilvănean

Acţiunea de unificare a Transilvaniei cu Regatul României s-a derulat pe fundalul dreptului de autodeterminare şi independenţă naţională a popoarelor din monarhia austro-ungară, dizolvată în urma înfrângerii suferite în Primul Război Mondial. În Transilvania, mişcarea naţională română a fost cea mai puternică dintre toate teritoriile locuite de români şi aflate sub stăpânire străină.

La 7/20 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român a convocat, în mod oficial, Adunarea Naţională a Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania la Alba Iulia, „cetatea istorică a neamului nostru, în ziua de duminică în 18 noiembrie v. (1 decembrie st.n) a.c. la orele 10. a.m.“.

La Adunarea Naţională de la Alba Iulia urmau să participe: episcopii români din Ungaria şi Transilvania, toţi protopopii celor două confesiuni româneşti, câte un delegat al fiecărui consistoriu şi capitlu, câte doi delegaţi ai societăţilor culturale, două delegate din partea fiecărei reuniuni de femei, un reprezentant din partea fiecărei şcoli medii (gimnaziu, şcoală reală), a fiecărui institut teologic, pedagogic şi şcoală civilă, doi delegaţi ai fiecărei reuniuni învăţătoreşti, un ofiţer şi un soldat din partea gărzilor naţionale din fiecare secţiune comitatensă, doi delegaţi ai fiecărei reuniuni de meseriaşi, delegaţii Partidului Social Democrat, ca reprezentanţi ai muncitorimii, doi delegaţi ai studenţilor universitari şi cinci delegaţi ai fiecărui cerc electoral în care locuiau români. Alături de delegaţii oficiali, erau chemaţi la Alba Iulia cât mai mulţi locuitori ai Transilvaniei ca să consfinţească, prin prezenţa lor, deciziile ce urmau a fi luate. Consiliul Naţional Român anunţa, de asemenea, săvârşirea Sfintei Liturghii în cele două Biserici din Alba Iulia, cea Ortodoxă răsăriteană şi cea Greco-catolică, care să preceadă deschiderea lucrărilor Adunării Naţionale.

Cele două Biserici româneşti din Transilvania, Ortodoxă şi Greco-catolică, dincolo de anumite suspiciuni şi neînţelegeri între ele, au dat un sprijin semnificativ efortului de emancipare naţională. Revistele bisericeşti ortodoxe („Biserica şi Şcoala“ din Arad, „Telegraful Român“ din Sibiu, „Foaia diecezană“ şi „Lumina“ din Caransebeş) şi unite („Unirea“ şi „Cultura creştină“ din Blaj, „Sionul românesc“ şi „Foaia oficioasă“ din Lugoj, „Vestitorul“ din Oradea) au fost adevărate tribune de popularizare a informaţiilor, apelurilor şi circularelor venite din partea forurilor naţionale şi bisericeşti pentru realizarea unirii naţionale a românilor.

Preoţii români transilvăneni de ambele confesiuni, în frunte cu ierarhii lor, s-au aflat alături de păstoriţii lor. Preoţii ortodocşi care au luptat pentru păstrarea „în deplină curăţie românească a limbii, legii şi moşiei strămoşeşti, care cu sufletul lor cald de însufleţire curată au uscat umezeala temniţelor de stat, porneau acum, cu crucea în fruntea oastei lor creştine, pentru a pune umărul la înfăptuirea idealului întregii suflări româneşti“ (Lumina, An I (1918), nr. 45, p. 1).

Ierarhii români ortodocşi şi greco-catolici semnează actul oficial de adeziune la Mişcarea Naţională

La 8/21 noiembrie 1918, ierarhii români ortodocşi Ioan I. Papp al Aradului (care era şi locţiitor de mitropolit) şi dr. Elie Miron Cristea al Caransebeşului şi cei greco-catolici, dr. Demetriu Radu al Oradiei, dr. Valeriu Traian Frenţiu al Lugojului şi dr. Iuliu Hossu al Gherlei, şi-au exprimat în scris adeziunea la Consiliul Naţional Român (Marele Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania): „Noi subsemnaţii episcopi ai Bisericii Ortodoxe Române şi Greco-Catolice Române avem ferma convingere că interesele de viaţă ale neamului românesc, ai cărui păstori sufleteşti suntem, pretind ca un categoric imperativ, înfăptuirea acestui drept de liberă dispunere şi faţă de neamul nostru“ (Cultura creştină, An VII (1919), nr. 1, pp. 1-2). În continuarea adeziunii lor, recunoşteau Marele Consiliu Naţional Român ca reprezentant şi conducător politic al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania, exprimându-şi sprijinul pentru întruparea aspiraţiilor naţionale.

Alba Iulia, 1 Decembrie 1918

Cele două Biserici româneşti din Transilvania au fost reprezentate la Alba Iulia prin cinci episcopi, patru vicari, zece delegaţi ai consistoriilor ortodoxe şi ai capitlurilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al institutelor teologice-pedagogice şi câte doi reprezentanţi ai studenţilor.

În dimineaţa zilei de 1 Decembrie 1918 s-a săvârşit Sfânta Liturghie în cele două Biserici, Ortodoxă şi Greco-catolică din Alba Iulia. Slujba ortodoxă a fost săvârşită de Episcopul Aradului, Ioan I Papp. La sfârşitul Sfintei Liturghii, Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului a citit rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc. Cuprinsul profund al rugăciunii rostite a creat o emoţie foarte puternică în rândul celor prezenţi, încât întreaga biserică a intonat apoi Imnul „Deşteaptă-te, române!“. Nu era nici un ochiu uscat. Din ochii tuturor curgeau sfintele lacrimi ale învierii noastre naţionale (Biserica şi Şcoala, An XLII (1918), nr. 47, p. 2). În Biserica Greco-catolică, Sfânta Liturghie a fost săvârşită, de asemenea, cu mare fast, de Episcopul Valeriu Traian Frenţiu.

Lucrările Adunării Naţionale Constituante din Sala Unirii

Adunarea Naţională Constituantă a celor 1.228 de delegaţi şi-a început lucrările la ora 10:00. A fost deschisă prin cuvântul rostit de Ştefan Cicio-Pop, care a salutat reprezentanţii poporului român din Transilvania, Banat, Ungaria, România, Basarabia şi Bucovina.

Şedinţa s-a încheiat cu un cuvânt festiv al Episcopului ortodox Ioan I. Papp, care accentua ideea potrivit căreia clerul şi poporul sunt „una în cugete şi simţiri, sunt una în dorinţele şi aspiraţiunile naţionale de la vlădică până la opincă şi de la opincă până la vlădică.

Participă cu acelaşi sentiment al unităţii şi legăturii de simţire cu credincioşii la acest eveniment, care este garanţia constituirii poporului român ca naţiune românească liberă şi unica îndreptăţită a dispune de soarta sa prezentă şi viitoare“ (Biserica şi Şcoala, An XLII (1918), nr. 49, p. 1).

Cuvântările ierarhilor români pe câmpul lui Horea

La ora 14:00, toţi delegaţii s-au dus pe câmpul lui Horea în faţa celor 100.000 de români. Între alţii au vorbit şi Episcopul ortodox Miron Cristea al Caransebeşului şi Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu al Gherlei.

Episcopul Miron Cristea arăta că, prin politica lor reacţionară şi exclusivistă, maghiarii au cultivat ideea de stat naţional maghiar, urmărind cu orice preţ maghiarizarea românilor. Deviza „Macht geth vor Recht“ (Puterea merge înaintea dreptăţii) a fost deviza prin care au dorit să rezolve problema naţionalităţilor într-un viitor stat naţional maghiar. În acest context foarte dificil pentru românii din Transilvania, altarele bisericuţelor româneşti şi vetrele familiilor au fost singurele instituţii care au salvat fiinţa etnică a neamului caracterizată prin legea, limba şi datinile strămoşeşti. Singura tendinţă firească a unui popor care locuieşte pe un teritoriu compact trebuia să fie unitatea naţională şi politică, la care au aderat şi românii din Basarabia şi Bucovina: Oricât de tare ar fi gardul Carpaţilor, care până acum ne-a despărţit de fraţii noştri - considera Miron Cristea -, totuşi, astăzi şi aici, în atmosfera tradiţiilor lui Mihaiu Vodă Viteazul nu pot decât să esclam împreună cu poetul: Hotarele de astăzi sunt margini trecătoare de care timpul râde, Căci el pătrunde-n taina ursitei viitoare, când ele s-or deschide“ (Biserica şi Şcoala, An XLII (1918), nr. 51, p. 2).

A urmat cuvântarea Episcopului greco-catolic al Gherlei, Iuliu Hossu, care a dat citire hotărârii de unire a Marii Adunări Naţionale.

„La fine, luându-să amândoi episcopii de mână, Episcopul Miron imploară în faţa poporului, adunat sub cerul liber, pe câmpul, unde au fost traşi pe roată Horia şi Cloşca, ajutorul lui Dumnezeu asupra României Mari“ (Biserica şi Şcoala, An XLII (1918), nr. 51, p. 3).