Marx şi religia

 „Marx şi religia. O introducere” este titlul ultimei cărţi semnată de profesorul Nicolae Turcan de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj. Titlul anunţă doar o introducere în temă, dar lectura trădează o analiză profundă, probabil rodul unei îndelungate cercetări. În cartea sa, autorul tratează tema relaţiei dintre creatorul comunismului şi a religiei în câteva capitole esenţiale, pornind de la sursele gândirii lui Marx şi critica filosofiei. De fapt, profesorul Turcan ne introduce în atmosfera operelor filosofice care dominau spaţiul german în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pentru a putea înţelege de unde Marx s-a inspirat, parcursul filosofic al acestuia şi influenţele căpătate în drumul către cimentarea unei gândiri care avea să marcheze profund veacul următor. În atmosfera unei filosofii care deja începea să-L nege pe Dumnezeu şi prin care se punea problema construirii unei societăţi cât mai articulate economic, Marx pune în discuţie conceptul „luptei de clasă”, ca un determinant istoric în scopul unei vieţi sociale mai bune, iar la Bruxelles, împreună cu Engels, lansează lozinca „Proletari din toate ţările uniţi-vă”. În fapt, era începutul revoluţiei proletare, deoarece Marx susţinea că victoria socială poate fi instaurată numai prin violenţă, ca un răspuns la conspiraţia care se construise împotriva sa. Iar prin această schimbare violentă a societăţii trebuiau eliminate inclusiv factorii care de-a lungul istoriei îl înlănţuise pe om în etapele sale de creaţie şi muncă. Marx intră inevitabil în conflict cu religia, atunci când vorbeşte despre materialism, într-o perioadă în care secularismul îşi făcea tot mai mult loc în Europa dornică de a-şi dezvolta forţele de producţie economică. Totodată, potrivit lui Nicolae Turcan, Marx îşi proiectează societatea proletară apelând la două idei de esenţă creştină. Practic le copiază, pentru ca el să-şi construiască societatea ideală. Prima este „reprezentată de faptul că cei ce muncesc mai mult, cei mai dotaţi trebuie să-i ajute pe ceilalţi”, idee care la Marx devine literă de lege, dobândind astfel „trăsăturile tiraniei”. A doua idee, „la origine tot creştină, mizează pe dezvoltartea multilaterală a omului şi transformarea lui într-un  om nou” (p. 85). Însă, „omul nou”, în viziunea lui Marx, nu trebuie să fie religios, pentru că ar depinde de ceva, ar fi înlănţuit, iar capacitatea sa de creaţie ar fi sugrumată. „Omul creează religia, nu religia îl creează pe om”, susţine Marx (p. 98), care astfel devine un abil purtător al secularismului. Marx se luptă cu adevărul de credinţă, împotriva sa utilizând într-un mod ironic tocmai citate religioase (p. 108), tot aşa cum aveau să procedeze urmaşii săi şi ai secularismului în general. Deci, Marx „nu este doar ateu, ci de o religiozitate inversă, practicând o hermeneutică satanică” (p. 108). În concluzie, profesorul Turcan arată că „ateismul lui Marx promite vărsare de sânge cu aceeaşi pasiune maladivă cu care promite fericirea roşie viitoare; el profetizează sfârşitul religiei în general, înşelându-se amarnic; el propune o religie alterată în locul celei revelate; ...el comite deicidul, şi, fără să-i pese, instituie în locul rămas gol genocidul; el operează cu o falsă profeţie, cu o falsă schimbare a omului şi cu o falsă eshatologie”. Acestea sunt numai câteva spicuiri din cartea profesorului Turcan de la Cluj, o invitaţie indispensabilă la lectură pentru a înţelege fundamentele marii boli din sec. XX numită comunism.