Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular” (LIX)

Mărturiile viețuitorilor din Moldova, care au cunoscut ororile aplicării decretului din 1959, confirmă cele găsite în izvoarele de arhivă. Maica Onufria Nechifor de la Mănăstirea Văratec își amintește momentul în care a fost obligată să iasă din monahism: „Îmi amintesc că atunci, în acea perioadă, a venit din partea Mitropoliei pr. vicar Nonea, care a adunat maicile și a dat citire decretului și dispozițiilor primite, punându-le în vedere ca până la 50 de ani toate să părăsească mănăstirea, sfătuind maicile și surorile să se supună, că altfel pun în pericol ca mănăstirea să fie desființată.
Vă puteți închipui câte lacrimi s-au vărsat? Cele tinere trebuiau să plece, iar cele în vârstă rămâneau fără ajutor!
Au plecat care pe unde au putut: unele la rude, unele la diferite familii pentru a îngriji vreun bolnav sau a crește copii, altele s-au încadrat în diverse alte activități, scăpând din când în când să mai audă slujbele, să mai vadă ce fac maicile bătrâne.
Măicuța mea, Agapia, avea atunci 48 de ani și a trebuit să plece; și-a luat Ceaslovul și Psaltirea în traistă și a plecat la sora ei. Acolo, Dumnezeu știe câte lacrimi a vărsat! Eu aveam 20 de ani și am rămas pe motiv că aveam seminar. Au rămas cele cu seminar și teologie, un timp, dar a venit dispoziție să plecăm și noi.
Maica egumenă de atunci, Nazaria Niță, Dumnezeu s-o ierte, ne-a protejat pe mine și pe maica Zenaida, ne-a trimis la via mănăstirii, ca să nu fim văzute aici. Aceasta datorită rugăciunilor pr. Ambrozie, care mi-a spus că a făcut 80 de acatiste pentru mine ca să nu mă alunge din mănăstire - Dumnezeu să-l ierte!
După aceea, prin voința lui Dumnezeu și a unor oameni cu frică de Dumnezeu care au pus cuvânt la autoritățile în drept, s-a format o comisie medicală care venea la maici anual, însoțită de un delegat din partea Departamentului Cultelor, de obicei de către dl Vasilescu. În urma controlului medical, câteva persoane exceptate, cu diferite diagnostice, aveau șansa să se mai întoarcă în mănăstire. Așa am fost și eu primită și măicuța s-a întors după un an și alte maici care au fost aprobate.
Și așa, pe rând, s-au întors mai multe care nu s-au încurcat în viața civilă. Unele care au fost încadrate au rămas ca să-și facă vechime.
Așa a fost voia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. În urma acestor condiții, cei care aveau talent au compus versuri. Circulau pe la mănăstiri diferite poezii urzite de călugări și de maici”.
O altă mărturie în acest sens este a unei maici de la Agapia Veche: „Sunt o simplă monahie… M-am călugărit în anul 1958, iar în 1960 a venit decretul. Cine poate spune în cuvinte durerea, necazul pe care le-am suferit atunci! Am plecat cu două zile înainte de sărbătoarea Bunei Vestiri. Pe toate drumurile erau numai maici și călugări. Străbătând drumul pribegiei, maicile noastre cântau «La Râul Vavilonului». Am plecat împreună cu maica Haritina Miron, cu care locuiam în chilie și care mă întărea mult, spunând că așa e voia lui Dumnezeu să plecăm, însă nu va dura mult și ne vom întoarce iarăși la cuiburile noastre. Deci, am mers la mama acasă, la Răucești. Mama era paralizată. Aici în casă mai locuia o soră de-a mea care avea trei copii. Aici ne-am sălășluit și noi, căci altă șansă nu era. Aveam grijă de mama și mai ajutam la treabă. Multe umiliri am avut de suferit și aici. (…) Foarte greu ne era, inima noastră era sfâșiată de durere, sufletul nostru tânjea după viața din mănăstire, piepturile noastre deveniseră scorbură uscată de atâta suferință. Miliția nu ne dădea pace, căutându-ne și noaptea la domiciliu”. (Va urma)