Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica Nichifor I, un perceptor pe tronul Bizanțului

Nichifor I, un perceptor pe tronul Bizanțului

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 05 Noi, 2019

Dacă ne-am fi întrebat vreodată care este varianta de conducător pe care popoarele o detestă în mod unanim, am fi fost surprinși să aflăm că nu este vorba de dictatori (tirani). Cea mai repudiată imagine de șef suprem se pare că a rămas în istorie „perceptorul”, adică acel conducător care se concentrează exclusiv pe mărirea, aplicarea și strângerea impozitelor, indiferent la nevoile populației și avar din fire. Un astfel de conducător pare să fi fost Nichifor I (802-811).

La momentul urcării pe tron a lui Nichifor I, Imperiul Bizantin se afla într-o situație destul de complicată. Cu toate că era o fire energică și impunea respect prin deciziile sale religioase și politice, împărăteasa Irina (797-802), cea care l-a precedat în funcție, oferise prea multe facilități fiscale la vremea respectivă. Finanțele erau într-o stare deplorabilă, iar armatele imperiale începeau să-și reclame drepturile. În aceste condiții, în pofida faptului că împărăteasa Irina fusese cea care prezidase cel de-al șaptelea Sinod Ecumenic (Niceea, 787), detronarea ei era doar o chestiune de timp. Spiritul pragmatic al bizantinilor l-a adus, așadar, în locul ei pe tronul imperial pe Nichifor I, care îndeplinise funcția corespondentă celei moderne de ministru al finanțelor (logthethes tou genikou) în timpul domniei Irinei. Desigur, întrebarea esen­țială este cum s-a ajuns la această alegere, având în vedere că situația financiară a Imperiului Bizantin nu era dintre cele mai bune. S-a procedat cum se întâmplă de obicei: vina a fost atribuită împărătesei Irina, iar Nichifor a fost exonerat de fiscalitatea păguboasă existentă. Primele măsuri ale noului împărat au fost benefice și au vizat înrolarea în sistemul militar a săracilor pe cheltuiala comunităților din care aceștia făceau parte. A doua măsură destul de populară a lovit în interesele marilor proprietari de pământuri: s-a ordonat refacerea cadastrelor. În urma acestor operațiuni încheiate cu succes, împăratul Nichifor I a început să-și piardă luciditatea și a decis să-și extindă sfera de percepere a impozitelor, realizând una dintre acțiunile pentru care a fost blamat întreaga sa domnie: taxarea înrobitoare a Bisericii.

Fiscalitatea excesivă

La vremea respectivă, cei care munceau pe proprietățile mănăstirilor, bisericilor sau instituțiilor caritabile ale imperiului erau scutiți de la impozitare. Prima măsură dură a lui Nichifor I a constat în impozitarea tuturor acestora, fapt care a îngreunat semnificativ acțiunile filantropice ale Bisericii. În al doilea rând, ca urmare a realizării noilor măsurători cadastrale, Nichifor I a primit datele exacte ale proprietă­ților eclesiale și a decis ca terenurile bune să fie trecute în proprietatea imperiului. Acest fapt a condus la o criză gravă în ceea ce privește viața eclesială, însă acțiu­nile împăratului nu s-au oprit aici. Hotărârea care a reprezentat punctul culminant al absurdității a fost impozitarea acestor terenuri ca și cum ele s-ar fi aflat în continuare în proprietatea Bisericii. Istoricul Gheorghe I. Brătianu consemna: „Urmărind, ca dușman declarat al privi­legiilor, instaurarea unei perfecte uniformități fiscale, împăratul a trebuit, prin forța împrejurărilor, să le atace pe cele ale Bisericii. [...] A reclamat impozi­tul datorat de toți șerbii, ai tuturor pro­prietăților ecleziastice, spita­li­cești sau altele. Și, pentru a marca în mod hotărât ruptura totală cu menajamentele predecesorilor săi, el a făcut să fie per­ceput chiar din prima zi a dom­niei sale. [...] Numai că împă­ratul nu avea să se mulțu­­meas­că cu acest rezultat. Desigur, statistica pe care o stabiliseră func­ționarii cadastrului l-a informat mai bine asupra întinderii și resurselor pro­prie­tăților ecleziastice. În orice caz, el a trecut păr­țile cele mai bune și mai fertile ale acestor pământuri sub administrarea directă a domeniilor imperiale. Printr-o măsură cu adevărat injustă, el a continuat să reclame din partea mănăstirilor astfel expropriate impozitul pe care acestea îl datorau pentru întreaga suprafață a proprietăților lor și pentru colonii care erau stabiliți acolo. «Se plătea dublu, scrie cronograful, în timp ce numărul caselor și al pământurilor fusese redus»” (Gheorghe I. Brătianu, „Politica fiscală a lui Nikephoros I [802-811] sau «Ubu Rege» în Bizanț”, în: „Studii bizantine de istorie economică și socială”, trad. de Alexandru-Florin Platon, Iași, Ed. Polirom, 2003, p. 179).

Un sfârșit tragic

Deciziile fiscale bizare ale împăratului nu s-au oprit aici. A cerut ca toți cei care descoperă comori îngropate pe proprietatea personală să le doneze în întregime administrației imperiale și i-a forțat pe mulți negustori bogați să cumpere terenuri necultivate ale statului la un preț prestabilit. Nichifor I devenise candidatul ideal la titlul de cel mai detestat împărat din întreaga istorie. Priceperea fără egal în ceea ce privește stabilirea de taxe și impozite, similară cu cea a împăratului roman Vespasian (69-79), nu avea însă un corespon­dent și în ceea ce privește acțiu­nile militare. Supus unui tribut înrobitor de califul Harun al-Rashid în 806, învins de Imperiul Carolingian, care cucerea Veneția în 810, Nichifor I urma să-și găsească un sfârșit tragic în războiul purtat cu bulgarii conduși de hanul Krum. În pofida unui început glorios al acțiunilor militare în regiunea ocupată de bulgari, care a culminat prin cucerirea orașului Pliska, capitala acestora, Nichifor I a comis o greșeală fundamentală refuzând propunerile de pace ale hanului Krum. La o săptămână distanță, armata pe care o conducea a fost zdrobită în defileul Verbița, iar împăratul s-a numărat printre cei uciși. Sălbaticul Krum a cerut ca trupul lipsit de viață al lui Nichifor I să fie decapitat și a utilizat cutia craniană pentru a-și făuri un pocal. În concluzie, așa cum remarca istoricul Gheorghe I. Brătianu: „Spirit rece și laic, împăratul nu avea vreo pasiune decât pentru interesele statului și ale fiscului. În materie religioasă, el era mai curând un indiferent; a persecutat clerul, nu atât ca eretic, ci pentru că socotea că Biserica încălca drepturile statului și pentru că ea reușise să sustragă din resursele tezaurului o mare parte din averea publică. Ortodoxia sa, dacă pot îndrăzni să o spun, este în întregime financiară. Să observăm acest fapt, totuși notabil: el nu s-a gândit, nici măcar o clipă, să recurgă la expedientul facil al inflației. […] Concepția lui Nikephoros ar putea fi calificată drept «clasică»: economii, o nouă repartiție a impozitelor, o percepere mai strictă și mai bine asigurată, sancțiuni severe pentru fraudele fiscale” (Gheorghe I. Brătianu, „Politica fiscală a lui Nikephoros I [802-811]...”, p. 187).

Tragedia lumii actuale este că dorește, asemenea lui Nichifor I, să judece totul după statistici și cifre. Însă percepția „fiscală” a realității este limitată, dăunătoare, insensibilă. Nu suntem numere, suntem persoane. Nu suntem „baze de impozitare”, suntem suflete nemuritoare. Pentru cei care nu înțeleg acest aspect, iubirea este lipsită de sens. Tot ceea ce contează pentru „perceptorii” necunoscuți este pragmatismul feroce, dorința de putere, banii, slava deșartă. Ei consideră că aceasta este viața cea adevărată. Pentru un creștin, însă, viața adevărată este Hristos. Iar Nichifor I a fost departe de a înțelege rolul lui Hristos în viața sa. Din păcate, el a înțeles doar rolul banilor, însă nici pe acesta într-un mod adecvat...

Citeşte mai multe despre:   Bizant