O istorie religioasă a aromânilor (III)

Dispariţia strălucitului oraş aromânesc Moscopole s-a datorat unor circumstanţe geopolitice care implicau state prezente în spaţiul balcanic sau care mobilizau forţe politice şi militare importante pentru a ocupa cât mai multe zone din această peninsulă. Astfel, problema aromânească devenea una care implica geopolitica Balcanilor şi, după cum vom vedea, chiar a întregii Europe.
Pentru înţelegerea frământărilor etnice şi confesionale din Balcani, până la Primul Război Mondial este nevoie de o trecere în revistă a transformărilor politice care s-au consumat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Această epocă a început inevitabil cu perioada războaielor ruso-austro-turce (1716-1878), când Marile Puteri, care îşi făceau tot mai simţită prezenţa în estul Europei - Imperiul Habsburgic şi cel Țarist -, încercau să-şi împartă teritoriile în dauna Imperiului Otoman. Imperiul Otoman pierdea teritorii, fie în favoarea celor două puteri, fie prin închegarea unor alte state care erau recunoscute mai mult ca zone tampon între aspiraţiile celor doi coloşi politici. Imperiul Habsburgic, care prin tratatele de pace de la Karlowitz (1699) şi Passarowitz (1718) obţinuse dreptul de protecţie asupra catolicilor din Imperiul Otoman, iar din 1867 devenise un stat dualist, austro-ungar, privea tot mai insistent către teritoriile otomane dinspre vestul Balcanilor, în timp ce imperiul ţarist, tot mai influent la curţile Europei şi care se erija în apărător al creştinilor ortodocşi din statul otoman, prin tratatul de pace de la Kücük Kainargi (1774), dorea cu orice preţ atingerea „mărilor calde”, uneori şi prin stipendierea unor mişcări naţionale, precum cea grecească.
Astfel, în 1828, grecii îşi obţineau independenţa de stat pe un teritoriu jumătate din cel de astăzi, iar în 1835 era recunoscut principatul sârbilor. A urmat înfăptuirea statului român, în 1859, prin unirea a două provincii istorice, mai mult prin influenţa politicii franceze care dorea să câştige din ceea ce otomanii nu reuşeau să mai păstreze şi să mai atenueze din ofensiva diplomatică şi strategică a Rusiei în Balcani. Astfel, apărea un stat tampon în faţa Rusiei expansioniste, care îşi revendica o susţinere franceză. Ulterior, susţinerea diplomatică pentru statul român a venit tot mai mult din partea Germaniei abia unificate şi avea un aliat de nădejde în tânărul principe Carol din familia de Hohenzollern.
Cu toate tensiunile politice care au urmat, până în 1877 liniştea Balcanilor nu a fost tulburată. Dar Rusia făcea tot mai mari presiuni pentru impunerea unei politici mai influente în Balcani, mai ales pentru a contracara politica austro-ungară. La 11 martie 1870, diplomaţia ţaristă obţinea de la sultan înfiinţarea şi recunoaşterea formală din partea Patriarhiei Ecumenice a Exarhatului ortodox bulgar. Noua jurisdicţie bulgară, care a ajuns la puţin timp în schismă cu Patriarhia Ecumenică pe tema recunoaşterii canonice, avea menirea de a-i îndruma spiritual pe toţi bulgarii din Imperiul Otoman, ceea ce însemna, totodată, o afirmare naţională pe cale bisericească, aşa cum se întâmplase în cazul sârbilor.
Ulterior, pacea de la Berlin din 1878 consacra autonomia Bulgariei, un alt stat slav aflat sub protecţia directă a Rusiei, dar şi independenţa Muntenegrului, vizat de statul sârb, şi cea a României. În acelaşi tratat de pace se lăsa loc negocierilor între Turcia şi Grecia în problema mult râvnitelor provincii Tesalia, Epir şi Macedonia. Noul echilibru balcanic nu putea fi respectat de o Grecie care încerca să aducă în frontierele sale toate teritoriile locuite de vorbitorii de limbă greacă, în ideea „Greciei mari”. Astfel, în 1881, în urma negocierilor, Grecia obţinea Epirul şi Tesalia, din ultima pierzând o parte, în 1897, în favoarea Turciei. Dar ambiţiile Greciei nu erau singulare, deoarece asupra teritoriile balcanice rămase sub stăpânirea Turciei, îşi îndreptau ochii Serbia şi Bulgaria, ultima independentă din 1908. Aşa a început, în 1912, primul război balcanic, în urma căruia fiecare stat beligerant câştiga pe seama Turciei. Dar ambiţiile Bulgariei erau şi mai mari, pentru care, în 1913, a declanşat al doilea război balcanic, în urma căruia aceasta a pierdut tot ce câştigase, dar mai ales Cadrilaterul în favoarea României. Prin pacea de la Bucureşti din 1913 erau recunoscute: independenţa Albaniei, alipirea Bosniei şi Macedoniei cu Ohrida la Serbia; iar Macedonia nordului egeean, cu Salonicul, revenea Greciei. Toate aceste reglementări internaţionale, cu mici excepţii, au fost recunoscute şi întărite ulterior prin tratatele de pace care s-au succedat după Primul Război Mondial. (Va urma)