O istorie religioasă a aromânilor (VIII)

Tot ca o măsură de intimidare la adresa comunităţilor de aromâni, Patriarhia Ecumenică a emis un ordin către mitropoliţii din Macedonia şi Epir prin care le cerea să întreprindă toate demersurile pentru a închide şcolile româneşti şi a-i pedepsi pe preoţii români care slujesc în limba maternă. Ca urmare a acestui ordin, s-au produs o serie de persecuţii, până la asasinate, închideri de şcoli şi biserici, denunţuri calomnioase şi procese.

Grecii îi denunțau pe aromâni la autorităţile otomane că reprezentau un pericol la adresa statului, rupeau cărţile tipărite în limba română, ostentativ, în pieţe publice, preoţii erau scoşi din biserici, iar dacă nu se găseau preoţi greci, locaşurile erau închise. În astfel de situaţii, consecinţele au fost dramatice. În regiunile în care nu existau şcoli, biserici sau preoţi români, românii naţionalişti preferau să-şi lase copiii nebotezaţi decât să accepte să li se dea nume greceşti, bulgăreşti sau sârbeşti de pe listele oficiale date de Patriarhia Ecumenică. Mai dureroase pentru aromâni au fost presiunile exercitate împotriva lor chiar de fraţii de sânge care acceptau educaţia şi rugăciunea în limba greacă, cunoscuţi drept „grecomani”.

Pe lângă presiunile fizice şi de ordin canonic la care erau supuşi aromânii, grecii încercau să şteargă din conştiinţa localnicilor orice nume legat de prezenţa aromânilor în acest ţinuturi. În acest sens, în martie 1886, consulul grec de la Bitolia, Panurias, scria lui Pikion, institutor grec în Kastoria (Macedonia), următoarele: „Sub raport etnologic, elementul românesc este aproape necunoscut în Europa, de aceea, să ne ferim de a pronunţa sau de a aminti cuvântul «român». Astfel, în toate numirile care arată originea sau existenţa românilor, de exemplu Vlaho Clisura, Vlaho Livada, trebuie scos cuvântul Vlaho şi să nu se scrie decât Clisura, Livada. Cuvântul «român» nu trebuie să figureze nicăieri”. Aceste idei erau propagate inclusiv în presa grecească din Peninsula Balcanică şi România.

Conflictul pornit de grecii care nu vedeau cu ochi buni emanciparea românilor din Balcani a escaladat după 1887, atunci când autorităţile otomane au recunoscut dreptul acestor supuşi de a putea săvârşi slujbele în limba maternă de pe cărţi de cult aprobate de Patriarhia Ecumenică şi în biserici proprii. Practic, era o confirmare şi generalizare la nivelul întregului stat otoman a drepturilor recunoscute de Savet Paşa în 1878 pentru românii din vilaetul de Salonic. Slujirea în limba română cu unele cărţi provenite din ţară şi editate de Biserica Ortodoxă Română, acum autocefală, a stârnit o serie şi mai înverşunată de persecuţii la adresa aromânilor. S-au înregistrat altercaţii în locaşurile de cult, atunci când ierarhii greci încercau să afurisească de la Altar pe cei care slujesc în limba română (Vlaho-Clisura), precum Papa Cosma din Moscopole sau Papa Dimitrie Constantinescu din Grebena, operându-se inclusiv arestări, iar unii preoţi fiind maltrataţi. Dar românii nu au cedat, unii refuzând primirea mirului de la Patriarhia Ecumenică, preotul Dimitrie Constantinescu convertindu-se la catolicism (singurul cleric român catolic) sau alţii depunând declaraţii de trecere sub jurisdicţia Exarhatului bulgar, după cum s-a întâmplat în localităţile Cruşevo, Hrupiştea şi Castoria.

Aşadar, reglementările juridice ale Înaltei Porţi nu erau respectate de Patriarhia Ecumenică, care considera că măsurile pun în pericol integritatea comunităţii de credinţă. Grecii considerau că Poarta nu trebuie să satisfacă dorinţele românilor din Macedonia, Epir şi Tesalia, deoarece aceste teritorii erau vizate să intre în viitorul mare stat grec. În schimb, Turcia acorda libertăţi naţionalităţilor, pentru ca astfel să stopeze tendinţele expansioniste greceşti, pe când grecii trimiteau insurgenţii pentru a-i intimida pe locuitorii celor trei provincii să accepte intrarea în graniţele statului grec. (Va urma)