O istorie religioasă a aromânilor (XI)

Dezideratele românilor sud-dunăreni nu puteau fi atinse atâta vreme cât aceştia erau recunoscuţi în cadrul miletului grecesc, deci ca locuitori greci în faţa autorităţilor otomane. Iar în această situaţie se adăuga refuzul categoric al Patriarhiei Ecumenice, însoţit uneori de presiuni şi conflicte declanşate de greci, pentru recunoaşterea educaţiei şi cultului în limba maternă. Faţă de această situaţie, reprezentanţii oficiali români au recurs la negocieri separate cu autorităţile otomane pentru recunoaşterea exercitării cultului şi învăţământului în limba aromânilor. Multe dintre autorizaţiile de funcţionare a şcolilor şi bisericilor pentru aromâni erau obţinute individual, prin decret semnat de sultan în urma intervenţiilor reprezentanţilor diplomatici ai României la Înalta Poartă. Dar nici acestea nu erau respectate de către greci, după cum putem constata în memoriul românilor din Perlepe, Macedonia, din 6/18 noiembrie 1887, adresat ministrului român al instrucţiunii publice: „În oraşul nostru se opun [grecii, n.n.] din toate forţele ca românismul aici să nu progreseze, cu atât mai mult cu cât ei ştiu că biserica comunală, singura din toate existente în Macedonia, aparţine de fapt românilor, deoarece în firmanul ce M.S. Sultanul ne-a liberat pentru construirea ei se zice că biserica este românească, vlah-clisesi, nicidecum orum-clisesi, cum se zice îndeobşte în firmanele liberate pentru bisericile creştin-ortodoxe. De aceea, partizanii grecismului se tem ca cumva românismul aici să se întărească mai mult”.

Aceste libertăţi individuale erau obţinute mai ales la cererea localnicilor, după cum putem constata din petiţia aromânilor din Oşiani, Macedonia, datată 10 noiembrie 1895, adresată consulului român de la Salonic: „Subsemnaţii preoţii comunei Oşiani, judeţul Ghevghelia, vă rugăm să binevoiţi a interveni la locurile competente a ni se da la fiecare salarii cât va crede de cuviinţă guvernul român, [chiar] şi cu toate piedicile opuse de grecomani; vom începe a face toate serviciile divine în biserica comunei noastre în limba noastră maternă, română, precum şi în şcoală vom introduce limba română cu darul lui Dumnezeu, cu voinţa naţională şi sacrificiile noastre şi să ştiţi că dacă comuna noastră, care este centrul, va adopta limba română în biserică şi şcoală, [atunci] toate comunele vecine ne vor însoţi”.

La fel se proceda pentru ridicarea unor biserici de către comunităţile de aromâni din graniţele Turciei. La 20 februarie 1897, Take Mărgărit, reprezentantul şcolilor şi bisericilor româneşti de la Constantinopol, se adresa ministrului instrucţiunii în problema ridicării bisericii din Cruşova, Macedonia, la iniţiativa comunităţii aromâne locale. Acesta arăta că începând cu data de 15 martie trebuie să înceapă lucrările de construcţie şi propunea ca şcoala să facă parte din incinta noului locaş de cult, pentru „a se putea bucura de imunităţi”. Proiectul avea nevoie de o susţinere financiară din ţară, mai ales că putea ajunge „unul dintre cele mai mari centre româneşti din Macedonia”. (Va urma)