O istorie religioasă a aromânilor (XVIII)

Problema bisericii româneşti de la Turtucaia aflată sub ocupaţie bulgară nu s-a terminat prin pierderea locaşului de cult. La 16 martie 1911, comitetul şcolii româneşti din Turtucaia cerea ministrului român al afacerilor străine alocarea unei sume de 25.000 lei pentru achiziţionarea unui teren în vederea construirii unei biserici în mahalaua românească din oraşul de pe malul drept al Dunării. Totodată, românii de pe valea Dunării cereau autorităţilor româneşti să intervină la Guvernul bulgar pentru a accepta numirea unui preot şi dascăl român care să săvârşească sfintele slujbe pentru românii lipsiţi de păstorire. Situaţia comunităţii româneşti din Turtucaia s-a îmbunătăţit după 1913, când oraşul a intrat în graniţele statului român, în urma păcii de la Bucureşti.

În februarie 1900 s-a remarcat iniţiativa comunităţii aromâne din Sofia faţă de Legaţia Română pentru ridicarea unei biserici şi a unei şcoli, în parte cu bani proprii. Reprezentanţii comunităţii propuneau ca terenul să fie situat cât mai central în capitala bulgară şi să fie cumpărat de statul român, atât pentru garanţia funcţionării instituţiilor vizate, cât mai ales pentru protecţia diplomatică.

Abia patru ani mai târziu, consulul român de la Sofia insista într-un raport diplomatic către Bucureşti pentru ridicarea grabnică a acestei biserici, pentru care negociase achiziţionarea unui teren de 2.459 m2 în zona centrală a capitalei bulgare, în apropierea celor mai multe locuinţe de români. Totodată, acesta arăta că pe terenul respectiv poate fi ridicată o şcoală alături de locuinţa preotului slujitor. Costurile ridicării bisericii şi achiziţionării terenului, potrivit devizului, se ridicau la aproximativ 65.000 lei, din care o parte erau deja strânşi de colonia română.

La 13 martie 1904, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Spiru Haret, răspundea Ministerului Afacerilor Străine că aprobase suma de 60.000 lei din bugetul alocat pentru „dotarea şi mobilierul bisericilor ce se vor construi, îmbunătăţiri la şcolile din Sofia şi Turtucaia şi pentru terminarea bisericii din Cruşova”.

Biserica românească de la Sofia a fost ridicată între 1905-1908, cu sprijinul, în mare parte, al statului român. Numai că sfinţirea acesteia, proiectată pentru anul 1912, a fost amânată, deşi personalul clerical fusese propus şi bugetat de ataşatul diplomatic român de la Sofia, iar cărţile de cult fuseseră trimise din ţară. Inoportunitatea sfinţirii bisericii se datora atât conflictului balcanic care începuse, cât şi schismei care exista între Patriarhia Ecumenică şi Exarhatul bulgar. Or, cum la sfinţirea bisericii româneşti de la Sofia era nevoie de invitarea unui reprezentant al Bisericii Ortodoxe care acceptase construirea şi slujirea în acest locaş de cult, atunci clericii care reprezentau Biserica Ortodoxă din România nu putea cosluji cu cei bulgari.

În Serbia, românilor nu li se recunoştea nici un drept etnic, deşi în zona râurilor Timoc şi Morava (patru judeţe) locuiau până la 400.000 de români. La 21 august 1911, Miroslav Petrovaţ, din Petrovaţ, se adresa „Ligii culturale din România” cu un memoriu în care descria situaţia tragică a românilor din această zonă: „[…] Românilor noştri, băieţi, e foarte tare oprit prin bătaie mare să grăiască cu limba mama sa română în şcoală sau armată. Tot aşa e oprit şi nouă oamenilor să grăim româneşte la târg, la biserică, judecată, cafenea şi pe tot undeva unde se găsesc: preoţi, profesori, învăţători şi funcţionari, şi ne-au rămas liberă numai casa unde putem să grăim cu limba noastră română, că suntem înconjuraţi de mama şi de tatăl românesc, şi suntem batjocoriţi şi înjosiţi că întrebuinţăm limba ca de ţigan”. (Va urma)