O istorie religioasă a aromânilor (XXVIII)

Diplomaţii români de la Constantinopol preconizau mobilizarea autorităţilor otomane pentru recunoaşterea ierarhului aromân, până ca Sinodul din Phanar să-l declare schismatic şi să-i impună măsurile canonice.

Dar problema episcopatului aromânesc era mai complicată în mediul diplomatic de la Constantinopol. Chiar dacă regele Carol încerca să determine Austria şi Germania să pledeze în această chestiune, ca fiind „în interesul Triplei Alianţe”, totuşi nu s-a întreprins nimic. În acelaşi timp, Grecia ridica pretenţii tot mai mari asupra Cretei, Turcia temându-se de un război care se putea declanşa oricând, tot aşa cum se confrunta cu influenţa tot mai mare a Franţei şi a Rusiei la Patriarhia Ecumenică. România încerca să-şi obţină doleanţele pe cale diplomatică, cu sprijinul Austriei, pentru ca ulterior să nu se afle alături de o Turcie care pierdea tot mai mult teren în relaţiile internaţionale. În mediul diplomatic românesc se considera că viitorul Balcanilor putea fi alături de o Grecie tot mai puternică care primea sprijin din Occident, nicidecum lângă o Turcie tot mai slabă. Iar Turcia condiţiona rezolvarea problemei Episcopiei aromâne de încheierea unei alianţe militare cu România ca o contrapondere la presiunile venite din partea Greciei. Însă România nu accepta să lege problema episcopiei de cea a propunerii otomane.
În acest context internaţional, Phanarul a refuzat recunoaşterea înfiinţării episcopatului şi a Mitropolitului Antim, acuzând acum pe românii sud-dunăreni de „filetism”, adică iubire de naţiune, dragostea de naţiune mai presus de cea pentru credinţă. În Biserica Ortodoxă aceasta este considerată erezie, astfel românii fiind acuzaţi de Patriarhia Ecumenică ca eretici. Iar o astfel de acuzaţie gravă fusese lansată de Patriarhia Ecumenică şi faţă de bulgarii care doreau să-şi organizeze propria viaţă bisericească.

La 27 februarie 1870, prin firman emis de sultan era înfiinţat un Exarhat ortodox bulgar, care avea menirea de a-i îndruma spiritual pe toţi bulgarii din Imperiul Otoman, condus de un sinod propriu, administrându-se autonom, dar care urma să-l pomenească pe Patriarhul de Constantinopol. Timp de doi ani, Patriarhia Ecumenică a depus eforturi pentru anularea firmanului, dar Poarta a refuzat acest lucru, deoarece succesul bulgarilor se datora acţiunilor diplomatice din partea Franţei şi mai ales a Rusiei. Petersburgul depunea toate eforturile pentru crearea statului bulgar sub protectoratul său, pe când Franţa încerca să obţină o alianţă, cel puţin în acţiunile diplomatice, pentru a contracara influenţa Germaniei în Balcani. Totodată, Franţa încerca să neutralizeze influenţa Austriei în Turcia, prin preluarea protectoratului asupra catolicilor din Imperiu. Or, prin susţinerea separării bulgarilor ortodocşi de Constantinopol, se ivea ocazia aducerii acestora în Biserica Catolică şi câştigării unei influenţe tot mai mari în Balcani. Acest zvon circula cu insistenţă în mediile diplomatice de la Constantinopol, mai ales în iunie 1868, atunci când se pregătea tocmai înfiinţarea exarhatului bulgar.

Patriarhia Ecumenică avea cunoştinţă de aceste jocuri diplomatice, motiv pentru care refuza categoric înfiinţarea exarhatului şi recunoaşterea unui titular bulgar. Cu toate acestea, în 1872, Mitropolitul Antim de Vidin era ales titular al acestei entităţi bisericeşti, recunoaşterea sa fiind însă refuzată de Patriarhia Ecumenică, declarându-l schismatic. În acelaşi timp, bulgarii din Macedonia îşi înfiinţau trei episcopii (Skopje, Veles şi Ohrida), care intrau în componenţa exarhatului. La războiul din 1877-1878, aceşti trei episcopi bulgari au fost înlocuiţi cu arhierei greci care recunoşteau autoritatea Phanarului, dar situaţia s-a răsturnat în 1890, în favoarea bulgarilor, prin diferite reglementări juridice otomane. Astfel, bulgarii şi-au putut închega propria Biserică, dar care se afla în schismă faţă de autoritatea bisericească care atârnase. (Va urma)