Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica O zi din viața unui preot bizantin

O zi din viața unui preot bizantin

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 26 Aug, 2019

O viață de o simplitate desăvârșită. Cine își mai dorește astăzi așa ceva? Și totuși, aceasta a fost viața preoților ortodocși timp de veacuri întregi. O viață în care bogăția, fastul, evenimentele extraordinare erau toate absente, dar în care se revărsa cu îmbelșugare harul dumnezeiesc, bucuria slujirii, iubirea de aproapele. Existența socială a preotului în Bizanț se deosebea arareori de cea a păstoriților săi. Toți duceau aceeași cruce, uneori mai dificilă, dacă se aflau în regiunile de graniță, veșnic cotropite de invadatori, alteori poate mai ușoară, dacă se aflau într-un oraș ferit de atacuri.

În cuvintele marelui istoric Steven Runciman: „Preotul de parohie, atunci ca și acum, în Biserica Ortodoxă, era un om simplu, care se deosebea de parohienii săi doar prin faptul că era un pic mai educat, fiind instruit și hirotonit în vederea săvârșirii Sfintelor Taine. Trebuia să fie căsătorit, putând continua să fie preot după moartea soției sale. Nu se putea aștepta niciodată la avansare. În orașe, bisericile mai mari și mai frumoase erau în mod obișnuit arondate mănăstirilor care le asigurau preotul slujitor. Marile catedrale, „Sfânta Sofia“ și „Sfinții Apostoli“, par să fi avut câțiva preoți de mir, dar în principal slujeau în ele preoții curții patriarhale, oameni care depuseseră voturile monahale și care nu mai țineau de mult timp de o mănăstire” (Steven Runciman, Teocrația bizantină, trad. și studiu introductiv Vasile Adrian Carabă, București, Ed. Nemira, 2012, p. 126).

Așadar, preotul era un om simplu, dar cu o trăire adesea profundă. În tăcerea sa răsuna glasul iubirii de Dumnezeu și de aproapele. În rugăciunile liturgice, poate uneori stâlcite de o pronunție defectuoasă, pentru că nu toți aveau parte de o educație prea îndelungată, sau cântările intonate puțin eronat din punctul de vedere al alcătuirii lor, străbătea însă smerenia subtilă a conlucrării cu Dumnezeu, a unirii sufletești cu harul Său. În micile activități gospo­dărești, în special în sate, preotul era asemenea tuturor: muncea împreună cu sătenii, mânca alături de ei, trăia bucuriile și tristețile lor. Iar în viața aceasta pământească a­proa­pe înveș­nicită nimic nu părea să tulbure pacea și liniștea atât la nivel social, cât și la nivel liturgic. Preotul și credincioșii săi erau, așa cum spune Sfânta Liturghie, „o gură și o inimă”.

Hans-Georg Beck remarca: „Identificarea credinciosului cu preotul său nu s-a lovit probabil de greutăți prea mari, virtuțile și defectele sale erau și ale lor, la fel și sărăcia și prosperitatea lui. [...] Era suficient dacă slujea Liturghia, boteza, binecuvânta căsătorii și slujea la înmormântări. Pentru spovedanie se apela cu plăcere la un monah” (Hans-Georg Beck, Mileniul bizantin, trad. din lb. germană de Lidia Rus, prefață de Remus Rus, București, Ed. Nemira, 2015, p. 369).

Astăzi, este ușor de trecut cu vederea o astfel de viață, deși mulți preoți o păstrează, în simplitatea ei desăvârșită și uimitoare. Ea poate trece neobservată, poate fi disprețuită, vorbită de rău sau criticată la nesfârșit. S-au spus multe despre lipsa de cultură a unor preoți, despre predicile lor poate uneori un pic monotone, despre viața înclinată spre opulență pe care câțiva dintre aceștia o afișează. Nu s-a spus, însă, aproape nimic despre acele câteva mii de preoți care trăiesc la limita sărăciei, care nu au posibilitatea de a împărți celor sărmani mai mult de o pâine, dar care o oferă cu drag, chiar dacă este ultima de care dispun, despre toate acele existențe jertfelnice care țin în mână Trupul și Sângele lui Hristos, dar care sunt disprețuiți și batjocoriți de semenii lor și veșnic vorbiți de rău.

Nici preoții din Imperiul Bizantin, nici cei de acum nu rămân lipsiți de unele defecte. Mulți le conștientizează și se luptă cu ele. Se luptă cu mânia și ignoranța, se străduiesc să se facă tuturor toate, să le ofere cuvânt bun, rugăciune curată, exemplu desă­vârșit celorlalți pentru că, dacă preotul greșește, atunci știm că se oferă o scuză bună conștiinței laxe a multora pentru a face același păcat fără nicio sfială...

Însă, dincolo de toate căderile și limitările, de toate insultele și durerile, de toate încercările și ispitele, ne străduim să păstrăm această simplitate suprafirească a lui Hristos, acea bucurie smerită a urcării pe Cruce împreună cu El, acea durere veșnică pentru suferința celor­lalți, acea iubire netrecătoare pentru toți oamenii pentru că sunt făcuți după chipul lui Dumnezeu, chiar dacă nu au dobândit încă asemănarea cu El. Și în zilele când reușim, vărsăm o lacrimă de umilință în fața celor care au trăit înaintea noastră, au îmbrăcat cu responsabilitate acest veșmânt negru al sufe­rinței și ne-au transmis prin exemplul lor cum să ne comportăm pentru a-i ajuta pe toți. Și în acea zi ne simțim precum preoții ortodocși din Imperiul Bizantin și ne rugăm Domnului să ne dea puterea de a fi la înăl­țimea smereniei lor.