Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica Oaspetele tainic al lumii noastre

Oaspetele tainic al lumii noastre

Un articol de: Ziarul Lumina - 24 Dec, 2017

Deslușirea tainei Crăciunului este un exercițiu care ne privește pe fiecare dintre noi, căci ea ne ves­tește tainic chiar renaș­terea și creșterea noastră încă de aici spre veșnicie. Crăciunul ne vorbește despre Cel care S-a născut tocmai pentru a muri, ca noi să trăim veșnic. Scriitori, poeți, teologi de renume și filosofi vestiți au meditat și transmis mai departe uimirile lor în fața acestei tainice minuni, un exemplu fiind chiar marele poet anglo-american T.S. Eliot, al cărui poem „Drumul magilor” a fost comentat de bine-cunoscutul teolog Olivier Clément.

Drumul magilor este fără îndoială cel mai tragic dintre Poemele lui Ariel, scrise de T.S. Eliot între 1927 și 1930. Atunci trecea de pragul fatal de 40 de ani, pământul îi fugea de sub picioare, credința i se părea o agonie, iar el se afla în fața lui Dumnezeu ca Isaac sub cuțitul lui Avraam: un timp de pocăință ce anunță afirmarea celor Patru Cvartete.

Trebuie cu siguranță să citim cu atenție acest poem, noi cei care am făcut din Crăciun o sărbătoare de lăcomie și de fandoseală. O sărbătoare înduioșătoare a copilului, pentru noi cei care nu mai avem curajul să avem copii. Un gigantic revelion în hotelul acestei lumi, în care nu este loc pentru Fecioara care va naște. De altfel, ce este o Fecioară însărcinată? Portarul necuviincios își bate joc de Iosif.

Eliot, pentru a sublinia seriozitatea creștină a poemului său, introduce încă de la început un fragment dintr-o omilie a lui Lancelot Andrewes, unul dintre cei mai mari teologi și mistici anglicani de la începutul secolului al XVII-lea, care a studiat atent scrierile Părinților, și ale cărui Preces privatae (Rugăciuni private) n-au încetat să însoțească pietatea personală a creștinilor din Anglia. Andrewes vorbește tocmai despre călătoria magilor ca despre un drum epuizant, „iarna ca o adevărată moarte”: tema morții se întrepătrunde deja cu cea a nașterii.

 Într-o lume a corupției, perversiunii și imposturii, Hristos incomodează

A întreprinde astăzi această călătorie, pentru fiecare dintre noi, înseamnă să mergi până la taina sinelui pe cărarea dificilă a inimii, să aluneci descojindu-te în defileele îndoielii și ale regretului. Visăm terase umbroase de vară, rachiuri și șerbeturi, trupuri mătăsoase de femei. Mergem însă mai departe; poemul nu spune nimic despre stea, însă ea trebuie câteodată să apară dintre norii negri și alburii, smerit și aproape infinitezimal „reper al nădejdii” în inima nopților în care îndoiala chinuie, în care „voci ne cântă în urechi spunând / că toată asta-i o nebunie”.

După traversarea munților, puțină consolare pare să ne fie dată: „o vale mai blândă, umedă, (...) cu mireasmă de verdeață”. Însă peisajul devine repede o priveliște a Pătimirii, „Mielul este înjunghiat încă de la întemeierea lumii” spune Apocalipsa, Nașterea Îl conduce pe Dumnezeu la Răstignire, totul se inversează și pare a se decolora sub privirea credinței care tatonează, hărțuită de angoasă și de îndoială. Cei „trei copaci sub cerul scund” trimit la cele trei cruci de pe Golgota, iar calul alb, semn al libertății regale, este „bătrân” și marcat de moarte, la fel cum intrarea triumfală în Ierusalim nu a făcut decât să anunțe Pătimirea. Teascul „care bate la ușă” spune că grăuntele trebuie să fie zdrobit, trebuie să treacă prin umbra morții înainte să devină pâine euharistică… Hanul este pustiu; singuri, în fața porții deschise, „șase hamali joacă zaruri pe monezi de argint”. Ne gândim totodată la hanul în care nu mai era nici un loc pentru acest Oaspete, acest Altul, tainic și incomod, ne gândim la soldații care jucau la zaruri cămașa fără cusătură și la Iuda care negociază trădarea sa pentru câțiva arginți. Și la faptul că eu sunt acest han gol, acești hamali fără chip (ca în fresca lui Fra Angelico, de la Florența, reprezentând biciuirea lui Hristos), eu sunt Iuda, eu sunt aceste „burdufuri goale” de care ne debarasăm printr-o lovitură cu piciorul. Nu se pune vinul nou în burdufuri vechi.

Cu toate acestea, iată Pruncul, iată Minunea. Asupra Lui steaua strălucește lin. Cum să întâmpinăm însă această Naștere dacă suntem totodată prea plini și prea goi: plini de „femei mătăsoase”, de rachiuri și șerbeturi, materiale și culturale, însă han vid, peste măsură de vid, prieten sterp care preferă banul în locul iubirii. Iată de ce „Nașterea aceasta a fost / Greu și amar chin al morții pentru noi, / ca o Moarte, moartea noastră...”

Omul trebuie să moară su­ficienței sale derizorii, care este alergare către propria sa moarte. În complexa noastră civilizație, eterogenă, în care creștinismul și-a lăsat amprenta (respectul persoanei, libertatea de conștiință), mai este și această fugă pe care comercianții o accelerează, această goană după tinerețea veșnică, după aparență, erotism, droguri, după somnul spiritual îmbuibat de dulceață și oroare complice cu ajutorul mașinilor de fabricat vise…

Lumina coboară în tărâmul morții pentru a aduce Viața

Să participi cu adevărat la Naștere, adică la Nașterea eternă, care va înlocui în străfundul nostru neliniştea cu iubirea - și în care vei fi „despărțit de toți și unit cu toți”, precum spunea Sfântul Isaac Sirul -, înseamnă să mori pentru vidul și îmbulzeala din tine. În fața Pruncului plin de lumină, să devenim și noi o minusculă făptură care răspândește la rându-i lumină, spunea acest călugăr.

Dar în această moarte până la moarte suntem precedați, atrași, purtați de Pruncul care Se luptă cu moartea în Ghetsimani, Răstignitul de pe Golgota. Eliot insinuează că Nașterea lui Hristos este asociată nu doar cu moartea noastră penitențială, cu metanoia noastră, ci cu Moartea de bunăvoie a Celui care Se naște. Acela Se naște pentru a muri și a ne izbăvi de moarte. Pentru a umple moartea însăși de lumină.

Totuși, cel care a întrezărit cu poetul aceste taine ale nașterii, ale morții, ale unei noi nașteri, acela trebuie să continue să trăiască în „această lume” a uitării, a goanei, a vidului și a îmbulzelii: Țara pustie, descrisă mai înainte de Eliot. Iată-l aici sfâșiat între tainica înviere și „vechea îngă­duință”, aceea a orgoliului, a avidității, a violenței și a minciunii, „cu oamenii aceștia străini, încleștându-se de zeitățile lor”. Noi suntem acei străini față de noi înșine, care se încleștează de zeitățile lor, de „drogurile“ lor.

„Aș vrea cu bucurie o altă moarte”: nu mai este însă posibil, ar fi prea simplu. Cel care este cu totul Altul S-a amestecat cu morțile noastre ale tuturor. Nașterea învinge: și astfel vor apărea Cvartetele în care lumina stăpânește până și în moarte. Atunci, într-adevăr, „focul și trandafirul sunt una” (Little Gidding). (Sursă: Olivier Clément, „Le voyage des ­Mages”, rev. Contacts, n° 212, LVIIe année, 2005, pp. 302-306; traducere de Ionuț-Aurelian Marinescu)

 

Drumul magilor

"Înfrigurată ne-a fost sosirea,
Tocmai timpul cel mai rece al anului
Pentru un drum, și încă un drum atât de lung;
Cărările adâncite și vremea vrăjmașe,
Chiar miezul mort al iernii.”
Și cămilele înrăite, cu picioarele umflate, nărăvașe,
Întinându-se în zăpada topită.
Au fost clipe când am regretat
Palatele de vară pe pantele dealurilor, terasele,
Și fetele mătăsoase aducând șerbetul.
Pe urmă cămilarii înjurând, mormăind
Și fugind, cerându-și rachiul și femeile,
Și cetățile dușmănoase, și orașele neprietenoase
Și sate murdare, unde ni se cereau prețuri nebunești;
Greu am dus-o în drumul nostru.
La urmă am ales să călătorim toată noaptea,
Dormind pe-apucate,
Cu glasurile cântându-ne în urechi, spunând
Că toată asta-i o nebunie.

Pe urmă, în zori am coborât într-o vale mai blândă,
Umedă, sub hotarul zăpezilor, cu mireasmă de verdeață;
Cu un izvor susurând și o moară de apă bătând întunericul,
Și trei copaci sub cerul scund.
Și un cal bătrân, alb, galopa îndepărtându-se pe pajiște.
Pe urmă am dat de o cârciumă cu frunze de viță deasupra porții,
Șase hamali în ușa deschisă jucând zaruri pe monezi de argint,
Și picioare izbind în burdufurile goale de vin.
Dar aici nu era nici o știre, și astfel ne-am continuat
Drumul și am ajuns seara, nici o clipă prea devreme,
Găsind locul; era (ai fi putut spune) mulțumitor.

Toate astea au fost demult, îmi amintesc,
Și aș mai face-o o dată, însă acum știu
Asta scriu
Asta: am fost mânați tot drumul acesta pentru
Naștere sau Moarte? Era o Naștere, sigur, am avut dovezi
Și nici o îndoială. Am văzut oameni născându-se și oameni murind,
Dar crezusem că sunt deosebite; Nașterea aceasta a fost
Greu și amar chin al morții pentru noi, ca o Moarte, moartea noastră.
Ne-am reîntors la locurile noastre, Împărățiile acestea,
Dar nu ne e mai bine aici, în vechea îngăduință,
Cu oamenii aceștia străini, încleștându-se de zeitățile lor,
Aș vrea cu bucurie o altă moarte.
(T.S. Eliot; traducere de Mircea Ivănescu)