Oituz 1917: „Pe aici nu se trece!”

Primul Război Mondial a antrenat zona Oituzului de două ori în lupte aprige în care mii de soldați și-au dăruit viața pentru apărarea pământului strămoșesc. După crâncenele bătălii din toamna anului 1916, dealurile ce mărginesc valea Oituzului aveau să fie din nou răscolite de obuzele artileriei în ceea ce istoria a consemnat drept Bătălia de la Oituz. Pe aici, românii au demonstrat că „nu se trece”, oprind ofensiva trupelor austro-ungare și nemțești ce doreau să prindă ca în clește Armata română și să o scoată din luptă.

Cunoscută în rândul istoricilor drept „cea de-a treia bătălie de la Oituz” (în campania din anul 1916 s-au dat două bătălii în sectorul Oituzului, prima în perioada 11-27 octombrie, iar a doua în perioada 10-15 noiembrie), aceasta din urmă avea să fie definitorie pentru întreaga soartă a războiului.

Armata germano-austro-ungară dorea cu orice chip să scoată România din război, încercând concomitent pe la Mărășești și pe valea Oituzului (inclusiv valea Cașinului, valea Trotușului) să-i prindă din două direcții pe soldații români și să îi înfrângă. Astfel, ar fi avut asigurate o bună parte din resursele necesare pentru continuarea ofensivei (petrol, cărbuni sau alimente), îndreptându-se către zona Odessei.

Totuși, cu prețul vieții lor, românii au demonstrat că „pe aici nu se trece”, cum a rămas dictonul generalului Eremia Grigorescu legat de pasul Oituz, dicton ce a fost preluat ulterior și pentru Mărășești, unde s-a spus că „nici pe aici nu se trece”.

Trebuie făcută mențiunea că aceste lupte nu au fost date doar pe teritoriul actualei comune Oituz, ci pe un areal mult mai larg. De altfel, comuna Oituz nici nu exista, ci se numea Grozești. Luptele denumite generic drept luptele de la Oituz au cuprins un areal mult mai mare, respectiv bazinele râurilor Cașin, Oituz și Trotuș.

Situația frontului

După consolidarea pozițiilor forțelor Puterilor Centrale în 1916, între soldații ruși și cei ina­mici se ajunsese chiar la prietenii, mărturisește istoricul Constantin Kirițescu în „Povestea sfântului nostru război” publicată în 1930. Soldații ruși ieșeau seara din zona lor și chefuiau împreună cu cei aflați în tabăra dușmană, mergeau la băile termale de la Slănic de parcă nemții și austro-ungarii ar fi fost aliați, nu inamici. Când au fost aduse trupe române în ­zonă, povestește Kirițescu, inamicii erau surprinși când în locul pachetelor sau manifestelor aruncate în tranșeele române, românii le răspundeau cu gloanțe. În plus, linia frontului era cu tranșee prost făcute, neîntărite, parii de la sârma ghimpată rari și slăbiți.

Acțiunile din august 1917 au început printr-o acțiune ofensivă a Armatei germano-austro-ungare, aparținând Grupului generalului Gerock, care făcea parte din ansamblul puternicei ofensive pornite pe direcția Mărășești, la 6 august, și care urmărea străpungerea munților Oituzului.

Apărarea a fost încredințată Armatei a 2-a române, comandată de generalul Alexandru Averescu, și, respectiv, Armatei a 9-a ruse. Armata a 2-a română trebuia să împiedice, în cooperare cu trupele de la flancul stâng al Armatei a 9-a ruse, pătrunderea inamicului spre zona carboniferă și petroliferă din triunghiul Târgu Ocna, Moinești, Comănești, precum și dezvoltarea ofensivei acestuia în lungul Oituzului și Trotușului, spre Onești și Adjud.

Raportul de forțe și mijloace în cadrul operației de la Oituz era favorabil inamicului. Grupul Gerock dispunea de 54 de batalioane de infanterie, în timp ce Armata a 2-a română dispunea de 34 (raportul de forțe 1,6/1). La trupe de cavalerie, Grupul Gerock dispunea de o divizie, iar Armata a 2-a română - de o brigadă (raportul de forțe 2/1). De asemenea, Grupul Gerock dispunea de un total de 200 piese de artilerie, iar Armata a 2-a română - de 104 piese de artilerie (raportul de forțe fiind de 2,3/1). Pe direcția loviturii principale inamicul dispunea de o superioritate evidentă de 3,5/1 în infanterie și 3,8/1 în artilerie, conform volumului menționat mai sus.

Ofensiva Grupului de armate Von Gerock s-a declanșat în zona Oituz-Târgu Ocna în ziua de 8 august 1917.

În ziua de 8 august, „văile Slănicului, Oituzului și Cașinului începură să răsune de glasul tunului, iar povârnișurile munților se umplură de trupe austro-germane ce se îndesau să coboare spre Trotuș. Rohr băgase în luptă aripa dreaptă a grupului său de armate, ca să dea mâna cu Mackensen la Adjud, în spatele armatelor româno-ruse din văile Șușiței și Putnei. Bătălia de la Oituz începuse; ea se va desfă­șura simultan și paralel cu cea de la Mărășești”, scrie Constantin Kirițescu în „Istoria Războiului pentru Întregirea României. 1916-1919”.

Operația de la Oituz s-a desfășurat în două etape: prima etapă între 8 și 18 august și a cuprins luptele desfășurate de trupele române pentru zădărnicirea primei încercări a Corpului 8 armată austro-ungar, subordonat Grupului Gerock, de a pătrunde spre Onești. Cea de-a doua etapă corespunde confruntărilor înverșunate dintre 19-22 august, când o nouă tentativă a inamicului de a pătrunde pe aceeași direcție a fost respinsă.

Cele mai dramatice momente ale bătăliei au fost atacul Cireșoaiei (12 august), care a rezolvat criza în favoarea Armatei a 2-a române, și lupta de la Coșna (20-22 august), care încheie victorios pentru Armata română bătălia de la Oituz. Împreună cu izbânda de la Mărășești, victoria în bătălia de la Oituz a zădărnicit planul strategic al adversarului și a împiedicat trupele ger­mano-austro-ungare să pătrundă pe valea Trotușului.

La 12 august, românii au recucerit coasta Cireșoaiei, care domina orașul Târgu Ocna; în aceeași zi alte unități românești au asaltat creasta Coșna, la nord de Slănic. Trupele lui Von Gerock s-au izbit de un baraj de netrecut și au fost nevoite să renunțe temporar la ofensivă.

După bătălia de la Coșna, ultima încercare a austro-germanilor de a rupe frontul nostru era zdrobită. „De ciudă, dușmanul începe o bombardare furioasă a Târgului Ocna (...). Bătălia de la Coșna, ultim ecou al marii bătălii de la Oituz, se încheia la lumina sinistră a incendiului orașului pustiit. Dar cu ea se stinge definitiv și nădejdea străpungerii frontului românesc din Munții Oituzului și a cuceririi văii Trotușului”, mai arată istoricul Constantin Kirițescu.

Mii de soldați și-au pierdut viața

În luptele din august 1917 de la Oituz, Armata a 2-a română a oprit ofensiva dușmană cu prețul unor jertfe dureroase. Între 8 și 22 august 2017 au căzut în lupte 1.800 de ostași, din care 52 ofițeri, au fost răniți 4.850 din care 143 ofițeri, și 5.700 dispăruți, din care 27 ofițeri. În total, peste 12.000 de luptători. Inamicul a înregistrat, la rândul său, pierderi deosebit de mari. Spre exemplu, numai în luptele de pe dealul Coșna, Divizia 70 infanterie austro-ungară a pierdut 1.700 de soldați.

Operația de apărare de la Oituz, încheiată cu o strălucită biruință a forțelor române, s-a evidențiat prin caracterul ferm, dinamic al acțiunilor de luptă. Armata a 2-a română a oprit ofensiva Grupului Gerock, zădărnicindu-i toate încercările de a­ ­înainta spre est și a face joncțiunea cu Armata 9 germană, înfrântă și ea, la Mărășești, de către Armata 1 română. La mijlocul lunii august, Marele Cartier General german și comandamentele grupurilor armate ale arhiducelui Iosif și feldmareșalului Mackensen au renunțat la proiectul zdrobirii forțelor româno-ruse din zonele meridionale și vestice ale Moldovei; decizia lor, adoptată sub impactul înfrângerilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz, exprima, în fapt, abandonarea strategiei de relansare a „războiului de mișcare” în spațiul dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră, în întreaga Europă de Răsărit.

Numeroase personalități din epocă au reliefat interdepen­dențele dintre frontul român și frontul de est.

„Washington Post” scria la 19 august 1917: „Bătălia cea mai sângeroasă pe care a dat-o Armata română vreodată nu s-a sfârșit încă. Pe un front de peste 100 de mile de la valea Slănic până la Galați, luptele continuă cu inevitabilele înaintări și retrageri, dar în ansamblu având un curs favorabil pentru aliații noștri. Situația a fost practic restabilită la pasul Oituz, unde trupele române, după strălucite contraatacuri, au reușit să respingă pe inamic, cauzându-i pierderi teribile”.

Din păcate, rezistența de la Oituz nu a putut fi exploatată. În octombrie 1917 a avut loc revoluția bolșevică în Rusia, astfel că aceasta a ieșit din război. România era singură și în conflict direct cu toate Puterile Centrale. Astfel, în noiembrie 1917, România a semnat un armistițiu cu Puterile Centrale.

Eroii luptelor de la Oituz

Eroi au fost toți cei care și-au dat viața pentru apărarea patriei și a credinței ortodoxe, însă unii dintre soldați au dat dovadă de mai mult eroism decât alții. Între aceștia, caporalul Mușat Constantin a rămas în memoria colectivă datorită eroismului său. După ce și-a pierdut brațul, acesta ar fi putut să fie lăsat la vatră, însă a refuzat. A preferat să lupte în continuare cu un singur braț, aruncând grenade, dându-și viața pe 12 august. Dovadă a eroismului său este monumentul său de pe dealul Coșna, acolo unde și-a dat ultima suflare.

O altă persoană importantă care a luptat aici este Camil ­Petrescu. Acesta a fost luat prizonier și din aceste experiențe s-a născut romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. De asemenea, tot din aceste lupte s-a născut romanul „Fata moartă”, ce are ca subiect bătăliile din aceste zone.

Referitor la această zonă a Carpaților, unde mii de oameni au pierit, generalul Jenică Apostol, istoric militar, a declarat la sfârșitul lunii iulie, în cadrul unui simpozion ce a avut loc la Bogdănești - Bacău și dedicat luptelor din zonă: „În aceste zone trebuie să pășim cu smerenie, deoarece oriunde călcăm, este posibil să fie locul de unde un suflet s-a înălțat spre cer”.

Amintirea luptelor ce au fost date pe aceste locuri stau cimitirele eroilor din aproape toate localitățile, precum și monumentele ridicate în memoria lor. În fiecare cimitir își dorm somnul de veci minimum 2.000 de eroi, cunoscuți sau necunoscuți, care au pierit în război.