Părintele Aurel Lazarov, martir în temniţa Aiudului

În anul 2007 participam la editarea de către Patriarhia Română a unui amplu volum dedicat martirilor creştini din România comunistă, iniţiativă susţinută de Conferinţa Episcopilor Catolici din Germania. La vremea aceea semnalam impedimentele întâmpinate în cercetarea arhivelor şi, chiar dacă nu deţineam o bază documentară, cu ajutorul memorialisticii foştilor deţinuţi politici creionam din biografiile unor mărturisitori mai puţin cunoscuţi. Iată că, pe măsură ce studiem arhiva fostei Securităţi de la CNSAS, descoperim materialele documentare ale acestor mărturisitori pe care izvoarele istorice îi aşază în rândul martirilor pentru credinţă în perioada comunistă. Un astfel de caz este cel al părintelui Aurel Lazarov din satul Stejaru, comuna constănţeană Saraiu. Acesta s-a născut la 7 ianuarie 1921 în Gârliciu, lângă Hârşova. După şcoala primară a urmat Seminarul Central din Bucureşti. În contextul guvernării legionare, a fost implicat în „Mănunchiul de PrieteniÎ care se constituise în şcoala în care învăţa. După rebeliunea legionară, este suspectat de activitate legionară, urmărit fără însă nici un rezultat de către autorităţile antonesciene, ba mai mult, după numele de familie, pe nedrept considerat bulgar şi în pericol de a fi expulzat în Bulgaria. Este nevoit să-şi termine ultimii doi ani (1941-1943) la Seminarul „Sf. Apostol Andrei” din Galaţi. După absolvire, până la 1 noiembrie 1943, lucrează la Uzinele „Malaxa” din Bucureşti, apoi este incorporat. Ajunge la Şcoala de militari în rezervă nr. 1 din Ploieşti, apoi la 15 septembrie 1944 la Regimentul 37 Infanterie Constanţa, nu înainte de a participa la dezarmarea unităţilor germane de la Slănic, Breaza şi Comarnic. Pentru faptele sale este decorat cu „Bărbăţie şi credinţă cu spade”, clasa a III-a. Pentru intrarea în cler, în 1946 noul regim politic îl condiţionează cu aderarea la „Frontul Plugarilor”. Primeşte darul preoţiei pe seama Parohiei Stejaru. De aici este arestat în noaptea 6 spre 7 mai 1950 de către Securitatea constănţeană. Conform documentelor penale de arhivă, numele părintelui fusese pronunţat în anchetă de către doi membri ai grupului de rezistenţă anticomunistă din zona Babadagului. Din documentele de la dosar reiese că părintelui Lazarov i s-au consemnat patru declaraţii în care se regăsesc practic aceleaşi informaţii. A recunoscut că, în iunie 1949, s-a întâlnit cu membrii grupului de rezistenţă în două rânduri în care i-a ajutat cu alimente şi, se spune în memorialistica foştilor deţinuţi politici, i-ar fi spovedit. A fost inclus într-un lot format din 18 inculpaţi, de categorii profesionale diverse, Securitatea dându-i chiar o coloratură politică legionară. La proces, în ziua de 18 septembrie 1950, părintele a recunoscut legăturile cu cei din rezistenţă. Prin Sentinţa nr. 344 din 18 septembrie 1950 a Tribunalului Militar Constanţa a fost condamnat la 12 ani temniţă grea, pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A fost purtat prin închisorile Constanţa (septembrie 1950), Aiud (octombrie 1950, iulie 1955 şi 1959), Gherla (martie 1954 şi 1955) şi în coloniile de muncă de la Cavnic şi Baia Sprie (din decembrie 1952). În detenţie a avut o purtare exemplară, după cum ne arată deţinuţi politici supravieţuitori ai gulagului românesc. Liviu Brânzaş spune: „Suntem în Săptămâna Mare. Preoţii sunt ocupaţi cu spovedania şi cuminecarea fraţilor de suferinţă. Atât cei ortodocşi, cât şi cei greco-catolici. Eu ajung pentru spovedanie la Părintele Aurel Lazarov. […] Deşi poartă ochelari, îi merge faima de a fi cel mai bun perforator de la Cavnic. (...) Părintele era un om tăcut şi ponderat. Nu l-am văzut niciodată râzând. Doar câte un zâmbet discret îi lumina uneori faţa”. La Aiud, l-a întâlnit părintele Arsenie Papacioc care spunea: „Ştiţi cum era părintele Aurică? Eram toţi la Zarcă. Curgea apă de sus şi Aurică stătea deasupra mea ca să nu curgă apă pe mine, pentru că sufeream de plămâni. Era omul care, şi dacă suferea de foame o săptămână şi primea o bucată de pâine, prefera să o dăruiască, ca să-i vadă pe ceilalţi zâmbind”. Atitudinea de mărturisitor al lui Hristos în temniţă este confirmată de fiul său, care rememorează: „Tata a stat închis zece ani, până a murit, şi în tot acest timp o singură veste am aflat de la el, printr-un om deosebit, prieten bun de parohie cu tatăl meu, părintele Mocanu. Prin â58 - â59 a venit la noi şi mi-a adus, din partea tatălui meu, o cruciuliţă din lemn şi o iconiţă făcută dintr-un fel de os. Şi mamei o bucată de cămaşă”. La fel de frumos se exprimă un alt coleg de suferinţă, părintele Dumitru Stăniloae: „[...] Dintre preoţii aflaţi în închisori în anii 1958 - 1964, eu personal am fost în cameră cu câţiva care au murit, îmbolnăviţi de tot felul de tratamente chinuitoare la care fuseseră supuşi, inclusiv înfometarea. şDintre aceştiaţ pr. Lazarov din Dobrogea, aflat în 1959 în cel de-al 14-lea an de închisoare; acesta se gândea cu emoţie că-şi lăsase fiul acasă, în vârstă doar de un an. Nişte dureri cumplite de cap i-au adus la un moment dat, după trei zile, moartea”. Şi într-adevăr, la 7 iunie 1960, părintele Aurel Lazarov trecea din temniţa Aiudului la cele veşnice, pe certificatul medical enunţându-se sec „meningită tuberculoasă”. În schimb, fiul său îşi aminteşte: „Am aflat că a murit tata. În casă a fost jale mare şi chiar în localitate, căci părinţii şi bunicii mei erau oameni foarte cunoscuţi în Hârşova. În anul următor, ni s-a trimis, de la Aiud, un pachet. Erau reverenda lui, cămaşa plină de sânge şi o pereche de bocanci”.